Ce anume te face scriitor?

Ce te face scriitor? m-am intrebat mereu in calitate de aspirant la acest titlu.
Cat de mult trebuie sa fi scris pentru a ma putea numi scriitoare?
Conteaza cat de bun/valoros e ceea ce scriu, ori tine totul numai de cantitate?
Pentru a te numi scriitor e musai sa fi si publicat, sau poti fi si scriitor nepublicat?
Valoarea unui scriitor are vreo legatura si cu studiile facute? Poate o diploma sa-ti garanteze statutul ori calitatea operei? Sau dimpotriva, lipsa unei hartii care sa dovedeasca anumite studii superioare in materie de filologie ar putea sa-ti stirbeasca din valoare?

Mereu am avut un soi de reticenta in a ma numi scriitoare, oricat de mult mi-as fi dorit asta. Nu din modestie, ci mai degraba din lipsa de incredere. Mi-as dori si eu sa am acea incredere de neclintit in mine pe care o observ de pilda la Andrei Ruse, un scriitor tanar, dar care nu se da in laturi de la a-si croi un drum in mediul cultural.
Si totusi poate ca ar fi timpul sa ma lepad de aceasta subapreciere, cu riscul chiar de a ma supraaprecia. Pentru ca tind sa cred ca increderea asta in propria persoana, in talentul sau valoarea ta, chiar daca e o incredere exagerata, are forta de a te propulsa. Daca iti conturezi o anumita valoare, de multe ori, in timp, ajungi sa te ridici la acea valoare. In timp ce o lipsa de incredere, subaprecierea talentului, e daunatoare, ajungand sa te inchida intr-un cerc al neputintei.
Sper a nu-mi fi interpretate gresit intentile dupa cele ce urmeaza. Prezentul articol nu se vrea a fi o lauda de sine, ori glorificarea prezentului prin prisma unor marunte realizari din trecut. Caut poate doar sa ma justific, ori poate caut o confirmare din partea cuiva cu o activitate literara mai bogata, deci mai in masura sa dea verdicte.
Simt nevoia de a-mi lua acest titlu de scriitor, in caz contrar mi-e teama ca tot ce am scris vor ajunge hartii de aprins focul.
Tind sa cred ca as avea dreptul de a ma proclama scriitoare, daca tinem cont de activitatea mea literara de-a lungul vremii. Nu e una extrem de stufoasa, dar sa nu uitam ca sunt tanara, n-am decat 22 de ani in spate.

Initirea mea intr-ale literaturii a inceput destul de clasic, in calitate de cititor, nu unul oarecare, ci un adevarat devorator de carti.  De scris m-am apucat prin generala, dupa ce ispravisem toate volumele din Ciresarii si ma cuprinse o tulburatoare nostalgie. Astfel am pornit a-mi crea propria varianta a Ciresarilor, un soi de Vanatoarea comorilor( am fost mereu fan Tia Carrere)- Indiana Jones( chiar si pe batranelul de azi, Harrison Ford il gasesc fermecator)- si poate Scobby Do (tinand cont de prezenta "fantomelor" din povestea mea.). Poveste care se numea Teatrul din orasul vechi.
Mai departe, cred ca era printr-a 7-a ori a 8-a , o compunere de-o pagina pentru un coleg dupa care imi fugeau ochii, s-a transformat in prima mea poveste SF. Se numea Vanessa.
Apoi pasiunea pentru romanele cu indieni, Winnetou, Ultimul mohican, cat si "frustrarea" ca mereu in aceste carti eroul era de sex masculin, m-au determinat sa scriu o altfel de poveste cu indieni, in care evident, in prim plan este o ea, eroina mea numindu-se Noua-Vieti.
Aceste trei scurte povestiri au constituit materialele cu care am participat in liceu la primul meu concurs literar, judetean, numit "Concursul de creatie literara Ion Chichere", in 2007. Evidet, locul 1 a fost al meu, ca altfel nici nu v-as fi povestit.

Inainte sa trec mai departe, tin neaparat sa multumesc pe aceasta cale unei exemplare profesoare de romana, Adela Schindler, fara de care nu cred ca astazi as fi aici. Dumneaei a avut incredere in mine, in talentul meu si m-a incurajat intr-un moment poate de rascruce din viata mea.
La fel de mult trebuie sa le multumesc si fostilor colegi, care m-au sustinut si au fost primii mei cititori.

Cu astfel de oameni frumosi in anturajul meu, mi-am dus mai departe activitatea literara, participand la Colocviile literare Mircea Eliade, atat inResita, cat si in Sighisoara si  Chisinau(de 2 ori). Eseurile scrise pentru aceste manifestari nu doar ca vin ca un bonus la activitatea mea literara, ci imi ofera si o oarecare "specializare" in opera celui care va ramane mereu scriitorul meu de suflet, Mircea Eliade.
Si inca un aspect pe care pana astazi nu l-am sesizat, unul dintre eseueri a fost publicat intr-un volum la editura Tim din Resita. Asadar, daca deja am fost publicata, nu e logic sa ma pot numi scriitoare? Presupun ca nu exista vreun alt termen, gen wanna-be (scriitoare) publicata.

In 2008 am participat din nou la acelasi concurs Ion Chichere si iar am obtinut premiul 1. Cele trei texte cu care am participat se numesc Spre viata, Noua-vieti(partea a2a) si Trecut sau viitor
A treia oare n-am mai apucat sa particip, desi textele le aveam pregatite. Mi s-a spus ca nu se mai organizeaza concursul in acel an. Sau cine stie...poate ca vroiau sa scape de mine, sa poata acorda altcuiva premiul 1.  Mda, stiu, cata lipsa de modestie din partea mea :)

Un timp am renuntat la scris aproape in totalitate. Eram nesigura pe mine, nu credeam ca am vreo sansa sa imi vad visul implinit. Si nici situatia financiara nu-mi permitea sa public pe banii mei.

Am reluat scrisul acum un an, axandu-ma pe articole motivationale in mediul online, pe Motivonti. Pentru aceasta reluare a scrisului trebuie sa-i multumesc lui Ariel Constantinof, pentru ca datorita lui am inceput sa imi recastig increderea in mine.
Dar poate ca articolele motivationale nu sunt de mine. Ma simteam uneori ca un demagog, pentru ca nu eram in stare sa ma tin de ceea ce predicam. Cum puteam eu sa-i motivez pe altii, cand eu eram in toiul depresiei.

Lasand deoparte articolele motivationale, m-am intors la o iubire mai veche, cartile. Am inceput prin a scrie recenzii pe Azicitesc, si la scurt timp am avut onoarea de a fi primita in colectivul de pe bookblog. Astfel un vis mai vechi a devenit realitate fara sa imi dau seama. Acela de a fi platita in carti. Munca e cea de a scrie recenzii, iar plata vine sub forma cartilor pe care le recenzez. Pentru multi nu pare o plata consistenta,  chiar si mama zicea ca "da, dar totusi ar fi bine sa gasesti un loc unde sa fi platita, cu bani, pentru munca ta". Ce-i drept traim intr-o lume condusa de bani, cartile nu pot fi date la schimb pentru o masa calda, un acoperis deasupra capului. Dar cel putin eu sunt multumita si sincer...o plata constand in bani nu m-ar face la fel de fericita precum cea in carti. Nu exista bucurie mai mare pentru mne decat cea pe care o traiesc saptamanal cand primesc cate o carte.

Aceasta activitate literara, recenziile, a venit cu un bonus, m-a determinat sa ma intorc si la a scrie proza(scurta deocamdata).
Asa ca in prezent lucrez la doua povestiri, Se numea Umbra, si Mihai, Luna si Soarele. Sper ca acestea sa vada lumina tiparului intr-un viitor nu prea indepartat. Visez poate la un volum de proza scurta in care sa includ tot ceea ce am scris pana acum.
Ei, cititorule, ce zici, acum ca ti-am prezentat activitatea mea literara, crezi ca am dreptul sa ma numesc scriitoare? Sau voi putea abia dupa ce-mi voi vedea visul indeplinit, dupa ce voi gasi mijloacele de a publica acest volum?





© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

Scriu pentru a darui

“ Îmi furi viaţa”, îl acuză Nora pe James Joyce, după ce-i citeşte una dintre povestirile ce alcătuiesc volumul Oameni din Dublin, Cei morţi. Răspunsul lui fusese acela că nu scrie decât pentru a celebra viaţa lor împreună.

Aşadar, a scrie nu va fi nicicând sinonim cu a fura viaţa cuiva. 

A scrie, tind să cred că e mai degrabă cel mai măreţ dar pe care îl poţi face oamenilor din viaţa ta.

Aşadar, la fel e şi în cazul meu. N-am scris nicicând mânată de dorinţa de a răpi viaţa cuiva. Scriind îndrăznesc să cred că am de oferit ceva, scriind (iertată-mi fie lipsa de modestie) nu va fac altceva decât să imortalizez oameni şi locuri, să ofer nemurire acelora care mi-au marcat într-un fel sau altul trecerea prin viaţă. A scrie e felul meu de a celebra sentimentele, poveştile şi fiinţele care îmi oferă un crâmpei de lumină în această existenţă ce tinde spre obscuritate. 

Scriu pentru a împărtăşi tot ceea ce gura nu vrea să rostească, ori trupul să înfăptuiască. Scriu pentru a uni destinele acelora pe care realitatea îi desparte, pentru a da frâu liber la tot ceea ce în profanitatea unei vieţi tinde spre negare, reprimare sau izolare. Scriu pentru a transforma în realitate visele, pentru a mă împotrivi sorţii şi a-mi explora menirile.

Scriu pentru că nu ştiu altceva, pentru că e felul meu de a face faţă vieţii.

Scriu, pentru că uneori e mijocul prin care cele mai profunde dorinţe lăuntrice prind  viaţă. A scrie nu-i ceva obişnuit, ce ţine de lumea materială, pentru că scrisul e mai mult decât ceea ce pare, e un proces sacru, magic şi cu o forţă nebănuită. A scrie nu înseamnă a crea ceva ce ţine de domeniul fantasticului, a face lucrurile să se întâmple în mintea ta, ori pe hârtie. A scrie, uneori, devine procesul prin care ceea ce se naşte în minte, prinde contur în realitate.

Cuvintele sunt hrana mea, soarele ce mă-ncălzeşte în vremuri glaciare, ori luna ce-mi devine confident.când restul lumii zace amorţită într-un somn al nepăsării. Cuvintele sunt îngerul care veghează asupra mea, iar scrisul e veghea mea asupra ta, chiar şi atunci când ceasurile vieţii noastre nu ticăie la unison, părând că  fiecare-şi duce veacul la atâtea universuri depărtare de cel drag.

Am să scriu mereu, pentru că numai cuvintele mele pot ţine în viaţă astă arhaică poveste de amor, imposibilă ca cea dintre un astru şi un muritor.  

Şi sper ca într-o bună zi, într-un nu prea depărtat viitor, cuvintele-mi să devină nectar pentru zei, înduplecându-i să reverse asupră-mi un strop de magie, înzestrându-mă cu talentul de a crea ceva care să dăinuie o veşnicie. O comoară literară poate, a cărei lumină să fie atât de orbitoare, încât umbrele timpului să nu îndrăznească a-şi arunca vraja uitării asupră-i. .

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved