“ Îmi furi viaţa”, îl acuză Nora pe James Joyce, după ce-i
citeşte una dintre povestirile ce alcătuiesc volumul Oameni din Dublin
Aşadar, a scrie nu va fi nicicând sinonim cu a fura viaţa
cuiva.
A scrie, tind să cred că e mai degrabă cel mai măreţ dar pe
care îl poţi face oamenilor din viaţa ta.
Aşadar, la fel e şi în cazul meu. N-am scris nicicând
mânată de dorinţa de a răpi viaţa cuiva. Scriind îndrăznesc să cred că am de
oferit ceva, scriind (iertată-mi fie lipsa de modestie) nu va fac altceva decât
să imortalizez oameni şi locuri, să ofer nemurire acelora care mi-au marcat
într-un fel sau altul trecerea prin viaţă. A scrie e felul meu de a celebra
sentimentele, poveştile şi fiinţele care îmi oferă un crâmpei de lumină în
această existenţă ce tinde spre obscuritate.
Scriu pentru a împărtăşi tot ceea ce gura nu vrea să
rostească, ori trupul să înfăptuiască. Scriu pentru a uni destinele acelora pe
care realitatea îi desparte, pentru a da frâu liber la tot ceea ce în
profanitatea unei vieţi tinde spre negare, reprimare sau izolare. Scriu pentru
a transforma în realitate visele, pentru a mă împotrivi sorţii şi a-mi explora
menirile.
Scriu pentru că nu ştiu altceva, pentru că e felul meu de a
face faţă vieţii.
Scriu, pentru că uneori e mijocul prin care cele mai
profunde dorinţe lăuntrice prind viaţă. A scrie nu-i ceva obişnuit, ce
ţine de lumea materială, pentru că scrisul e mai mult decât ceea ce pare, e un
proces sacru, magic şi cu o forţă nebănuită. A scrie nu înseamnă a crea ceva ce
ţine de domeniul fantasticului, a face lucrurile să se întâmple în mintea ta,
ori pe hârtie. A scrie, uneori, devine procesul prin care ceea ce se naşte în
minte, prinde contur în realitate.
Cuvintele sunt hrana mea, soarele ce mă-ncălzeşte în
vremuri glaciare, ori luna ce-mi devine confident.când restul lumii zace
amorţită într-un somn al nepăsării. Cuvintele sunt îngerul care veghează asupra
mea, iar scrisul e veghea mea asupra ta, chiar şi atunci când ceasurile vieţii
noastre nu ticăie la unison, părând că fiecare-şi duce veacul la atâtea
universuri depărtare de cel drag.
Am să scriu mereu, pentru că numai cuvintele mele pot ţine
în viaţă astă arhaică poveste de amor, imposibilă ca cea dintre un astru şi un
muritor.
Şi sper ca într-o bună zi, într-un nu prea depărtat viitor,
cuvintele-mi să devină nectar pentru zei, înduplecându-i să reverse asupră-mi
un strop de magie, înzestrându-mă cu talentul de a crea ceva care să dăinuie o
veşnicie. O comoară literară poate, a cărei lumină să fie atât de orbitoare,
încât umbrele timpului să nu îndrăznească a-şi arunca vraja uitării asupră-i. .
© 2012 (satmaya) All Rights Reserved
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu