Daca Invingatorul
este intotdeauna singur m-a dezamagit, fiind atat de
nepotrivita stilului cu care m-am obisnuit la Coelho, nu
la fel a fost si cu Walkiriile. Multi au criticat
aceasta carte, au spus ca e plictisitoare. Intr-adevar e lipsita de
dinamism in comparatie cu celalalte romane scrise de Paulo,
dar asta nu-i diminueaza cu nimic valoarea.
Nu
stiu ce apreciaza altii la o carte, sau din ce motivez citesc, dar e
clar ca pentru mine lectura are un scop diferit, avand in
vedere ca pot considera ca fiind grozava o carte ignorata de multi,
sau un autor considerat comercial.
N-am
cum sa nu ma revolt, sa nu sar in apararea lui Coelho. Ma simt
oarecum datoare sa o fac, avand in vedere influenta pe care a avut-o
asupra mea.
Daca
ma gandesc bine majoritatea oamenilor citesc urmarind nimic mai mult
decat relaxarea, in timp ce eu caut in lectura cunoasterea. Altii au
in vedere semnificatiile evidente ale unor fraze, in timp ce eu mereu
caut intelesurile ascunse. Misterele dezvaluite printre randuri.
Poate
ca luata ca intreg, Walkiriile nu ar fi o carte prea
grozava. Dar oare asta conteaza? Ce mai conteaza 195 de pagini
plictisitoare, daca 5 au fost interesante, daca doua-trei idei te-au
socat facandu-te sa reflectezi la propria viata. Daca doua-trei idei
au schimbat ceva in tine. O carte nu trebuie apreciata neaparat
pentru valoarea ei ca intreg. Eu apreciez o carte numai si
numai dupa felul in care ma influenteaza, dupa schimbarile pe care le
declanseaza in viata mea.
Pentru
asta citesc cu placere tot ce a scris Coelho. Din acest motiv mi-a
placut enorm de mult si Walkiriile.
O
carte care m-a facut sa plang descoperindu-mi greselile din
trecut, sa imi schimb atitudinea fata de propria persoana, e una
pentru care nu pot sa am decat cuvinte de lauda.
Walkiriile,
la fel ca orice carte scrisa de Coelho, e o carte care te face sa
evoluezi, sa te intelgi mai bine pe tine, dar si pe ceilalti. Dar
asta numai daca ai rabdarea sa diseci sensul fiecarei fraze. Numai
avand rabdare si acordand atentie detalilor poti fi rasplatit cu
indicii pentru a-ti gasi drumul. Iar cine stie sa vada semnele cu
siguranta va aprecia cartile lui Coelho.
Vorbind
cu cineva despre Coelho, ii spuneam ca imi place pentru ca mereu
gasesc in cartile lui raspunsuri la dilemele mele. La fel s-a
intamplat si cu Walkiriile. Nu cred sa fi fost doar o
coincidenta ca am citit-o intr-un moment atat de potrivit. Mi-a picat
in mana exact cand aveam mai mare nevoie de incurajare si cand
era momentul potrivit sa fac pace cu mine, sa ma impac cu trecutul si
sa ies din tiparele negative in care ma simteam prinsa ca intr-o
capcana.
Din
Walkiriile am invatat ca noi oamenii ne lasam prinsi in trecut exact
ca elefantii din poveste. Doar pentru ca am esuat in trecut nu mai
incercam, desi poate aveam acum forta necesara. Ne purtam de parca am
fi prinsi in lanturi ce ne limiteaza, cand de fapt ele nu mai exista,
cel mult au ramas semnele ranilor provocate de lanturile in care am
fost tinuti.:
"Si-a
amintit ca odata un imblanzitor i-a povestit cum reuseau sa tina
elefantii inchisi. Animalele, cand erau pui, erau legate cu lanturi
de cate o buturuga. Incercau sa scape, dar nu puteau, toata tineretea
lor tot incercau, dar buturuga era mai tare ca ei.
Si
atunci se obisnuiau cu captivitatea. Si cand ajungeau mari si
puternici era de ajuns ca imblanzitorul sa le lege un lant de
picior si sa-l lege de orice- chiar si de o bucatica de lemn- nu mai
indrazneau sa fuga. Erau prinsi de trecutul lor." (pag. 165)
Am
invatat ca a ti se indeplini toate dorintele nu e intotdeauna cel mai
de dorit fapt:
"Cand
Dumnezeu vrea sa-i ia cuiva mintile, ii indeplineste toate
dorintele."
Am
descoperit motivul pentru care mereu distrugem lucrurile si oamenii
la care tinem.
Am
invatat despre pactul pe care l-am facut cu trecutul si cat de
mult influenteaza acesta prezentul.
Am
invatat ca trebuie sa imi fiu prieten, nu dusman, nu judecator sau
calau. Am inteles ca oricine are dreptul la fericire indiferent ca e
bun sau rau.:
"Cu
Tine vorbesc razboinicii vinovatiei
Aceia
care au folosit totdeauna cele mai bune arme pe care le aveau
la indemana impotriva lor insisi.
Cei
care se cred nedemni de binecuvantari. Cei care cred ca nu au fost
facuti pentru fericire. Cei care se simt mai rai decat altii.
Cu
tine vorbesc cei care au ajuns la portile libertatii, au privit
paradisul si si-au spus:<< Nu trebuie sa intram; nu meritam.>>
Cu
tine vorbesc aceia care s-au judecat si s-au condamnat pe ei insisi."
Mi-a
placut pasajul de la pagina 133, despre Maria Egipteanca. M-a pus pe
ganduri in ceea ce priveste proverbul "scopul scuza mijloacele"
in care incep sa cred tot mai mult, pentru ca uneori poti face un
bine doar facand ceva "rau".
La
fel de mult mi-a placut ceea ce a scris despre cum ne stabilim tot
felul de ritualuri care nu sunt altceva decat rutina, si cum devenim
sclavi ai acestor ritualuri, nemaiputand face nimic spontan de teama
unui esec. Aceste ritualuri, spune Coelho, in momentul in care
ne lasam controlati de ele, nu fac altceva decat sa ne opreasca
din a evolua.
Cateva
citate:
"Unele
lucruri sunt atat de importante, incat omul trebuie sa le descopere
singur."
"Omul
distruge ce iubeste mai mult."
"Din
clipa in care vei pune piciorul afara, spuse Walkiria, jura, pe
arhangelul Mihail, ca niciodata-dar NICIODATA- n-o sa mai ridici mana
impotriva propriei tale persoane."
"Ani
de zile crezuse in mana implacabila a lui Dumnezeu, in pedeapsa Lui.
Numai ca propria lui mana, nu cea a lui Dumnezeu, era aceea care
provocase numai distrugeri. Niciodata, cate zile va mai avea, nu va
mai face asa ceva.
-Rup
pactul, spuse catre tenebrele minei si catre lumina desertului.
Dumnezeu are dreptul sa ma nimiceasca. Eu n-am acest drept."
"Ca
focul dragostei sa arda in inimile noastre
Ca
focul schimbarii sa arda in gesturile noastre
Ca
focul purificarii sa arda vinovatiile noastre
Ca
focul dreptatii sa ne calauzeasca pasii
Ca
focul intelepciunii sa ne lumineze calea"
“Omul
uita de unde vine; natura, niciodata.”
“parca
mi-a crescut sufletul… Mai inainte priveam in departare si totul
era chiar departe, intelegi? Se vedea ca nu face parte din lumea mea.
Fiindca intotdeauna priveam langa mine, in lucrurile care ma
inconjurau. Pana acum doua zile, cand am inceput sa ma obisnuiesc sa
privesc in zare. Atunci mi-am dat seama ca in afara de mese, scaune,
obiecte, lumea mea cuprindea si munti, nori, cer. Iar sufletul –
sufletul meu pare ca-mi foloseste ochii ca sa atinga lucrurile astea!
Parca mi-a crescut sufletul.”
“Numai
ca la inceput ei (ingerii) se arata asa cum o fac toata viata : prin
altii”.
„Destabilizare.
In mod obisnuit doua persoane stau de vorba la o distanta de
aproximativ un brat. Cand una dintre ele se apropie mai mult,
rationamentul celeilalte se vede dezorientat, vrea sa inteleaga ce se
intampla.”
“Nu
suntem singuri. Lumea se transforma, iar noi suntem o parte din
aceasta transformare. Ingerii ne calauzesc si ne apara. In ciuda
tuturor nedreptatilor, in ciuda faptului ca ni se intampla lucruri pe
care nu le meritam, in ciuda faptului ca ne simtim incapabili sa
schimbam ce este gresit la oameni si in lume, in ciuda stralucitelor
argumente ale Marelui Inchizitor – Dragostea este mai puternica si
ne va ajuta sa crestem. Si doar atunci vom fi in stare sa intelegem
stelele, ingerii, miracolele”.