Walkiriile, de Paulo Coelho

Daca Invingatorul este intotdeauna singur m-a dezamagit, fiind atat de nepotrivita stilului cu care m-am obisnuit la Coelho, nu la  fel a fost si cu Walkiriile. Multi au criticat aceasta carte, au spus ca e plictisitoare. Intr-adevar e lipsita de dinamism in comparatie cu celalalte romane scrise de Paulo, dar asta nu-i diminueaza cu nimic valoarea.

Nu stiu ce apreciaza altii la o carte, sau din ce motivez citesc, dar e clar ca pentru mine lectura are un scop diferit, avand  in vedere ca pot considera ca fiind grozava o carte ignorata de multi, sau un autor considerat comercial.

N-am cum sa nu ma revolt, sa nu sar in apararea lui Coelho. Ma simt oarecum datoare sa o fac, avand in vedere influenta pe care a avut-o asupra mea.

Daca ma gandesc bine majoritatea oamenilor citesc urmarind nimic mai mult decat relaxarea, in timp ce eu caut in lectura cunoasterea. Altii au in vedere semnificatiile evidente ale unor fraze, in timp ce eu mereu caut intelesurile ascunse. Misterele dezvaluite printre randuri.

Poate ca luata ca intreg, Walkiriile nu ar fi o carte prea grozava. Dar oare asta conteaza? Ce mai conteaza 195 de pagini plictisitoare, daca 5 au fost interesante, daca doua-trei idei te-au socat facandu-te sa reflectezi la propria viata. Daca doua-trei idei au schimbat ceva in tine. O carte nu trebuie apreciata neaparat pentru valoarea ei  ca intreg. Eu apreciez o carte numai si numai dupa felul in care ma influenteaza, dupa schimbarile pe care le declanseaza in viata mea.

Pentru asta citesc cu placere tot ce a scris Coelho. Din acest motiv mi-a placut enorm de mult si Walkiriile.

O carte care m-a facut sa plang  descoperindu-mi greselile din trecut, sa imi schimb atitudinea fata de propria persoana, e una pentru care nu pot sa am decat cuvinte de lauda.

Walkiriile, la fel ca orice carte scrisa de Coelho, e o carte care te face sa evoluezi, sa te intelgi mai bine pe tine, dar si pe ceilalti. Dar asta numai daca ai rabdarea sa diseci sensul fiecarei fraze.  Numai avand rabdare si acordand atentie detalilor poti fi rasplatit cu indicii pentru a-ti gasi drumul. Iar cine stie sa vada semnele cu siguranta va aprecia cartile lui Coelho.

Vorbind cu cineva despre Coelho, ii spuneam ca imi place pentru ca mereu gasesc in  cartile lui raspunsuri la dilemele mele. La fel s-a intamplat si cu Walkiriile. Nu cred sa fi fost doar o coincidenta ca am citit-o intr-un moment atat de potrivit. Mi-a picat in mana exact cand aveam  mai mare nevoie de incurajare si cand era momentul potrivit sa fac pace cu mine, sa ma impac cu trecutul si sa ies din tiparele negative in care ma simteam prinsa ca intr-o capcana.

Din Walkiriile am invatat ca noi oamenii ne lasam prinsi in trecut exact ca elefantii din poveste. Doar pentru ca am esuat in trecut nu mai incercam, desi poate aveam acum forta necesara. Ne purtam de parca am fi prinsi in lanturi ce ne limiteaza, cand de fapt ele nu mai exista, cel mult au ramas semnele ranilor provocate de lanturile in care am fost tinuti.:

 "Si-a amintit ca odata un imblanzitor i-a povestit cum reuseau sa tina elefantii inchisi. Animalele, cand erau pui, erau legate cu lanturi de cate o buturuga. Incercau sa scape, dar nu puteau, toata tineretea lor tot incercau, dar buturuga era mai tare ca ei.

Si atunci se obisnuiau cu captivitatea. Si cand ajungeau mari si puternici  era de ajuns ca imblanzitorul sa le lege un lant de picior si sa-l lege de orice- chiar si de o bucatica de lemn- nu mai indrazneau sa fuga. Erau prinsi de trecutul lor." (pag. 165)

Am invatat ca a ti se indeplini toate dorintele nu e intotdeauna cel mai de dorit fapt:

"Cand Dumnezeu vrea sa-i ia cuiva mintile, ii indeplineste toate dorintele."

Am descoperit motivul pentru care mereu distrugem lucrurile si oamenii la care tinem.

Am invatat despre pactul pe care l-am facut cu trecutul si cat de mult influenteaza acesta prezentul.

Am invatat ca trebuie sa imi fiu prieten, nu dusman, nu judecator sau calau. Am inteles ca oricine are dreptul la fericire indiferent ca e bun sau rau.: 

"Cu Tine vorbesc razboinicii vinovatiei

Aceia care au folosit totdeauna cele mai bune arme pe  care le aveau la indemana impotriva lor insisi.

Cei care se cred nedemni de binecuvantari. Cei care cred ca nu au fost facuti pentru fericire. Cei care se simt mai rai decat altii.

Cu tine vorbesc cei care au ajuns la portile libertatii, au privit paradisul si si-au spus:<< Nu trebuie sa intram; nu meritam.>>

Cu tine vorbesc aceia care s-au judecat si s-au condamnat pe ei insisi."

Mi-a placut pasajul de la pagina 133, despre Maria Egipteanca. M-a pus pe ganduri in ceea ce priveste proverbul "scopul scuza mijloacele" in care incep sa cred tot mai mult, pentru ca uneori poti face un bine doar facand ceva "rau".

La fel de mult mi-a placut ceea ce a scris despre cum ne stabilim tot felul de ritualuri care nu sunt altceva decat rutina, si cum devenim sclavi ai acestor ritualuri, nemaiputand face nimic spontan de teama unui esec. Aceste ritualuri, spune Coelho, in momentul  in care ne lasam controlati de ele, nu fac altceva decat sa ne  opreasca din a evolua.

Cateva citate: 

"Unele lucruri sunt atat de importante, incat omul trebuie sa le descopere singur."

"Omul distruge ce iubeste mai mult."

"Din clipa in care vei pune piciorul afara, spuse Walkiria, jura, pe arhangelul Mihail, ca niciodata-dar NICIODATA- n-o sa mai ridici mana impotriva propriei tale persoane."

"Ani de zile crezuse in mana implacabila a lui Dumnezeu, in pedeapsa Lui. Numai ca propria lui mana, nu cea a lui Dumnezeu, era aceea care provocase numai distrugeri. Niciodata, cate zile va mai avea, nu va mai face asa ceva.

-Rup pactul, spuse catre tenebrele minei si catre lumina desertului. Dumnezeu are dreptul sa ma nimiceasca. Eu n-am acest drept."

"Ca focul dragostei sa arda in inimile noastre

Ca focul schimbarii sa arda in gesturile noastre

Ca focul purificarii sa arda vinovatiile noastre

Ca focul dreptatii sa ne calauzeasca pasii

Ca focul intelepciunii sa ne lumineze calea"

“Omul uita de unde vine; natura, niciodata.”

“parca mi-a crescut sufletul… Mai inainte priveam in departare si totul era chiar departe, intelegi? Se vedea ca nu face parte din lumea mea. Fiindca intotdeauna priveam langa mine, in lucrurile care ma inconjurau. Pana acum doua zile, cand am inceput sa ma obisnuiesc sa privesc in zare. Atunci mi-am dat seama ca in afara de mese, scaune, obiecte, lumea mea cuprindea si munti, nori, cer. Iar sufletul – sufletul meu pare ca-mi foloseste ochii ca sa atinga lucrurile astea! Parca mi-a crescut sufletul.”

“Numai ca la inceput ei (ingerii) se arata asa cum o fac toata viata : prin altii”.

„Destabilizare. In mod obisnuit doua persoane stau de vorba la o distanta de aproximativ un brat. Cand una dintre ele se apropie mai mult, rationamentul celeilalte se vede dezorientat, vrea sa inteleaga ce se intampla.”

“Nu suntem singuri. Lumea se transforma, iar noi suntem o parte din aceasta transformare. Ingerii ne calauzesc si ne apara. In ciuda tuturor nedreptatilor, in ciuda faptului ca ni se intampla lucruri pe care nu le meritam, in ciuda faptului ca ne simtim incapabili sa schimbam ce este gresit la oameni si in lume, in ciuda stralucitelor argumente ale Marelui Inchizitor – Dragostea este mai puternica si ne va ajuta sa crestem. Si doar atunci vom fi in stare sa intelegem stelele, ingerii, miracolele”.

© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved