The End

Mi-e greu sa scriu. Simt ca n-am nimic de spus. Sau poate ca prefer sa tac. Sunt satula pana peste cap de oamenii care pierd timpul cat e ziua de lunga strigandu-si in gura mare nefericirea. Nu vreau sa ma numar  printre ei, mi-au ajuns atatia ani...Vreau sa fiu printre cei care isi investesc energia si timpul in a face ceva, sau cel putin in a incerca, in eforturi fizice sau mintale, nu verbale.

Orice sfarsit presupune un nou inceput, deci o noua sansa, o noua viata care poate fi mai buna. Dar asta nu face sfarsitul mai usor de indurat. Nu ma pot agata de sperante, viata nu se poate pune "on hold" ca apelurile telefonice. Nu pot sta si astepta si spera ca lui Fat-Frumos sa-i pice un mar in cap si sa se trezeste la realitate.

Orice sfarsit e greu de suportat pentru ca presupune o pierdere, un esec. Nimanui nu-i place asta.  Cu atat mai putin mie care m-am crezut atotstiutoare. Care credeam ca ma pot controla, dar in schimb m-am lasat prada emotiilor si n-am fost in stare sa fiu atat de obiectiva cum ar fi fost necesar.
Oricat as parea sau as face eu pe neafectata, sa nu uitam ca sunt om ca toti ceilalti(desi eu mereu uit asta) si am o inima( ba chiar una prea sensibila).
 Trebuie sa recunosc ca nu fac fata prea bine pierderilor, oricat de minore ar fi. Sa nu uitam ca eu sunt fata  care acum vreo 3 ani a plans cand si-a pierdut pantalonii preferati. Asta sunt, ma atasez repede si in mod exagerat de orice sau oricine. Chiar si de acele obiecte/persoane care nu-mi plac in mod deosebit.

Poate ca o pauza era totusi necesara(dar nu una atat de lunga...pentru cei care nu stiu- eu sunt genul de persoana pe care o pierzi distantandu-te, nicidecum genul careia i se face dor).

Sunt momente in care nu prea mai stiu cine sunt si ce vreau. Nici macar incotro ma indrept. Dar macar stiu cu siguranta unde nu mai vreau sa ajung, ce nu mai vreau sa fiu. Raspunsurile le am deja, trebuie doar sa astept sa se limpezeasca apele, ca prea le-am poluat cu tot  felul de deseuri ( frustrari, complexe, frici, masti...)

Sunt totusi obisnuita cu pierderile. M-as putea numi demolator de profesie. Atat de des mi-am daramat propriile ziduri, m-am ruinat ca sa pot construi ceva nou. Daca pana acum eram pe principiul distrugerii totale, pentru a evita construirea pe ruine si implicit o noua constructie bantuita de fantomele celei anterioare, acum nu mai sunt. Nu e cazul. Inainte acceptam distrugerea, o vroiam si o faceam intentionat, simteam ca e nevoie sa stric tot pentru ca era ceva facut dupa schitele altora. Trebuia refacut tot de la zero pentru ca vroiam sa fiu arhitectul propriei vieti. Acum insa am pierdut din vina mea, am construit eu gresit, in graba, si-am obtinut o constructie care dupa cateva vijelii s-a lasat spulberata. Nu e nevoie sa stric mai mult decat s-a facut deja, sa schimb tot, trebuie doar sa am mai multa grija. Sa nu ignor nici o fisura in ceea ce construiesc mai departe. Sa investesc tot atat cat vreau sa obtin...Si mai ales sa construiesc pe pamant propriu, nu pe teritoriul inamic. Sa nu mai pierd tot ce posed de fiecare data cand pierd o batalie.

Dar pana atunci, pana refac tot ce-am pierdut, pana-mi recuceresc teritoriile, nu pot sta degeaba. E nevoie de mici victorii, batalii castigate care sa-mi intareasca  increderea, sa-mi sporeasca puterea pentru a porni pe noul drum cu certitudini, nu sperante.
Unii aleg sa-si priveasca cu ochii umezi visele spulberate si sa traiasca doar ca umbre a tot ceea ce puteau sa fie. Eu, desi nu de putine ori am permis altora sa-mi calce in picioare visele, ba chiar le-am dat si eu o mana de ajutor, eu totusi nu renunt. Chiar  daca voi mai face asta de 5, 10, 100 de ori, nu conteaza, o iau mereu de la inceput, chiar daca pierd ani in care nu fac altceva decat sa o dau in bara ( din punctul de vedere al altora), pentru mine sunt ani in care am incercat sa fiu cine sunt cu adevarat si sa fac ceea ce imi place, refuzand sa urmez turma de frica ca voi fi vazuta drept oaia neagra.
Deci...la treaba cu mine.
Tu ce mai astepti?





© 2012 (satmaya) All Rights Reserved