Cartea care m-a schimbat

Ce coincidenţă! Încă sub influenţa Clopotului de sticlă al Sylviei Plath, la mai bine de două luni de la lectura ei, mă gândisem să scriu despre efectul pe care l-a avut asupra mea, un post cu titlul “Depresia post Clopotul de sticlă. Depresia salvatoare”. Nici nu mă apucasem bine de scris, că am dat peste un articol pe www.hyperliteratura.ro, despre un concurs intitulat “Cartea care m-a schimbat”.

Şi uite-aşa împuşc doi iepuri dintr-o lovitură.

Sunt unul dintre acei cititori care consideră că omul este suma cărţilor citite. Majoritatea m-au influenţat într-un fel sau altul, dar că mi-au schimbat viaţa nu ştiu dacă pot spune despre prea multe. Excepţie făcând cea despe care vă povestesc acum, Clopotul de sticla, de Sylvia Plath. 

Să o citesc, era în plan de multă vreme. Zăcea la loc de cinste pe noptiera de lângă pat. De un an. Cel puţin.Cumva, m-am ţinut departe de ea, poate pentru că nu era momentul potrivit, poate că deşi eu alesesem deja cartea, ea încă nu m-a ales pe mine.

Se întâmpla acum vreo două luni, într-o perioadă în care depresia, care pentru mine era o a doua natură, devenise mai acută ca oricând, de nici măcar din pat nu mai eram în stare să mă dau jos. Cel mult, mergeam până la raftul de cărţi de unde-mi alegeam tovarăşul pentru ziua respectivă.

Într-una din nopţiile de insomie, Clopotul Sylviei a fost cel care m-a tras de mânecă insistând să îl citesc. Am spus-o şi atunci, după ce am terminat cartea, şi o repet şi acum: dacă eşti deprimat, gândeşte-te de vreo 3-4 ori înainte de a pune mâna pe Clopot. Ce-i drept, noi deprimaţii putem înţelege mai bine această carte, dar din păcate riscul e mare ca povestea lui Easther să te scufunde şi mai tare în apele întunecate ale fiinţei tale. Nici eu nu am scăpat. Vreo două săptămâni Clopotul de sticlă mă acaparase iîn totalitate, sufocându-mă aproape până la asfixierea cu proprii demoni.

Dar într-o zi, brusc, ceva înlăuntrul meu s-a schimbat total. Clopotul se ridicase, nu mai vedeam în ceaţă, lipsa aerului nu-mi mai întuneca gândirea, iar sticla clopotului nu mai era acolo ca să îmi distorsioneze perspectiva. Clopotul mă salvase, povestea lui Easther, care este şi a Sylviei Plath şi care iniţial mă coborâse în Infern, acum începea să îmi dea aripi. Mă regăseam extrem de mult în această poveste, în viaţa Sylviei. Fusesem şi eu elevă strălucită, bursieră, cu câteva texte scrise încă din copilărie, câteva premii câştigate. Apoi ...eşecul din timpul facultăţii, neîmplinirea pe plan sentimental, pendularea între extreme, frustrarea provocată de incapacitatea de a fi tot ceea ce vroiam să fiu, de a face tot ce îmi doream, m-au adus în pragul unei stări în care moartea devenise ceva atrăgător, singura eliberare din burta peştelui în care eram captivă. Asemănările cu Sylvia Plath nu se opresc aici. Când îi arătasem mamei poza ei, mă întrebase dacă mai trăieşte. În minte îi încolţise ideea că poate fusesem Sylvia într-o altă viaţă. Până şi numele e destul de asemănător, zic eu: ea Sylvia Plath, eu Silvana Potocean.

Poate exagerez, poate am luat prea în serios toată treaba asta asumându-mi misiunea de a reuşi în ceea ce ea eşuase în timpul vieţii, de a-mi croi un drum în lumea literara şi a dovedi că şi femeile pot scrie bine, având de spus mai mult decât nişte poveşti greţos de sentimentale, pentru casnice. Poate mă mint singură, dar e ominciună la care nu vreau să renunţ din moment ce e singurul lucru care mă ţine în viaţă.

Vreau să scriu, mult şi bine, să mă fac plăcută, apreciată, să las ceva în urma mea. Şi totuşi, nu rezultatul final contează, ci drumul parcurs. Vreau doar să cred în mine aşa cum ea nu a putut să creadă în talentul ei. Vreau să găsesc oameni care să-mi sprijine pasiunea şi să mă încurajeze, cum a avut, de pildă, Joyce, în timp ce ea avusese ghinionul de a trăi într-o lume în care scrisul nu era pentru femei, o lume dominată de bărbaţi.

Vreau doar să am puterea de a încerca asta la nesfârşit. Vreau doar să nu renunţ.

Ştiu că nu am scăpat, clopotul încă atârnă deasupra mea riscând să cada iar. Mă tem de viaţă şi iubesc moartea aşa cum victima îşi iubeşte călăul.  Dar nu renunţ, căci demonii mi i-am făcut tovarăşi, iar focul din mine în loc să mă ucidă, mă căleşte, mă transformă, mă ţine în viaţă. Clopotul meu tronează ameninţător deasupra capului, dar Clopotul Sylviei mă salveaza.

Cum m-a schimbat această carte? În primul rând m-a schimbat pentru că m-a salvat de mine. M-a schimbat pentru că mi-a oferit un scop când rătăceam în mintea mea, îndreptându-mă, cel mult, către nicăieri. M-a schimbat pentru că m-a făcut să depăşesc incapacitatea de a mai citi, cu care ma luptam de vreo doi ani. M-a schimbat pentru că m-a făcut să mă reapuc de scris. M-a schimbat pentru că m-a ajutat să-mi manipulez demonii în favoarea mea.

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved