Ce coincidenţă! Încă sub influenţa
Clopotului de sticlă al Sylviei Plath, la mai bine de două luni de la lectura
ei, mă gândisem să scriu despre efectul pe care l-a avut asupra mea, un post cu
titlul “Depresia post Clopotul de sticlă. Depresia salvatoare”. Nici nu mă
apucasem bine de scris, că am dat peste un articol pe www.hyperliteratura.ro, despre un
concurs intitulat “Cartea care m-a schimbat”.
Şi uite-aşa împuşc doi iepuri
dintr-o lovitură.
Sunt unul dintre acei cititori care
consideră că omul este suma cărţilor citite. Majoritatea m-au influenţat
într-un fel sau altul, dar că mi-au schimbat viaţa nu ştiu dacă pot spune
despre prea multe. Excepţie făcând cea despe care vă povestesc acum, Clopotul
de sticla, de Sylvia Plath.
Să o citesc, era în plan de multă
vreme. Zăcea la loc de cinste pe noptiera de lângă pat. De un an. Cel
puţin.Cumva, m-am ţinut departe de ea, poate pentru că nu era momentul
potrivit, poate că deşi eu alesesem deja cartea, ea încă nu m-a ales pe mine.
Se întâmpla acum vreo două luni, într-o
perioadă în care depresia, care pentru mine era o a doua natură, devenise mai
acută ca oricând, de nici măcar din pat nu mai eram în stare să mă dau jos. Cel
mult, mergeam până la raftul de cărţi de unde-mi alegeam tovarăşul pentru ziua
respectivă.
Într-una din nopţiile de insomie, Clopotul
Sylviei a fost cel care m-a tras de mânecă insistând să îl citesc. Am spus-o şi
atunci, după ce am terminat cartea, şi o repet şi acum: dacă eşti deprimat,
gândeşte-te de vreo 3-4 ori înainte de a pune mâna pe Clopot. Ce-i drept, noi deprimaţii
putem înţelege mai bine această carte, dar din păcate riscul e mare ca povestea
lui Easther să te scufunde şi mai tare în apele întunecate ale fiinţei tale.
Nici eu nu am scăpat. Vreo două săptămâni Clopotul de sticlă mă acaparase iîn
totalitate, sufocându-mă aproape până la asfixierea cu proprii demoni.
Dar într-o zi, brusc, ceva înlăuntrul
meu s-a schimbat total. Clopotul se ridicase, nu mai vedeam în ceaţă, lipsa
aerului nu-mi mai întuneca gândirea, iar sticla clopotului nu mai era acolo ca
să îmi distorsioneze perspectiva. Clopotul mă salvase, povestea lui Easther,
care este şi a Sylviei Plath şi care iniţial mă coborâse în Infern, acum începea
să îmi dea aripi. Mă regăseam extrem de mult în această poveste, în viaţa
Sylviei. Fusesem şi eu elevă strălucită, bursieră, cu câteva texte scrise încă
din copilărie, câteva premii câştigate. Apoi ...eşecul din timpul facultăţii,
neîmplinirea pe plan sentimental, pendularea între extreme, frustrarea
provocată de incapacitatea de a fi tot ceea ce vroiam să fiu, de a face tot ce
îmi doream, m-au adus în pragul unei stări în care moartea devenise ceva atrăgător,
singura eliberare din burta peştelui în care eram captivă. Asemănările cu Sylvia
Plath nu se opresc aici. Când îi arătasem mamei poza ei, mă întrebase dacă mai
trăieşte. În minte îi încolţise ideea că poate fusesem Sylvia într-o altă viaţă.
Până şi numele e destul de asemănător, zic eu: ea Sylvia Plath, eu Silvana
Potocean.
Poate exagerez, poate am luat prea
în serios toată treaba asta asumându-mi misiunea de a reuşi în ceea ce ea
eşuase în timpul vieţii, de a-mi croi un drum în lumea literara şi a dovedi că
şi femeile pot scrie bine, având de spus mai mult decât nişte poveşti greţos de
sentimentale, pentru casnice. Poate mă mint singură, dar e ominciună la care nu
vreau să renunţ din moment ce e singurul lucru care mă ţine în viaţă.
Vreau să scriu, mult şi bine, să mă
fac plăcută, apreciată, să las ceva în urma mea. Şi totuşi, nu rezultatul final
contează, ci drumul parcurs. Vreau doar să cred în mine aşa cum ea nu a putut
să creadă în talentul ei. Vreau să găsesc oameni care să-mi sprijine pasiunea şi
să mă încurajeze, cum a avut, de pildă, Joyce, în timp ce ea avusese ghinionul
de a trăi într-o lume în care scrisul nu era pentru femei, o lume dominată de
bărbaţi.
Vreau doar să am puterea de a încerca
asta la nesfârşit. Vreau doar să nu renunţ.
Ştiu că nu am scăpat, clopotul încă
atârnă deasupra mea riscând să cada iar. Mă tem de viaţă şi iubesc moartea aşa
cum victima îşi iubeşte călăul. Dar nu renunţ, căci demonii mi i-am făcut
tovarăşi, iar focul din mine în loc să mă ucidă, mă căleşte, mă transformă, mă
ţine în viaţă. Clopotul meu tronează ameninţător deasupra capului, dar Clopotul
Sylviei mă salveaza.
Cum m-a schimbat această carte? În
primul rând m-a schimbat pentru că m-a salvat de mine. M-a schimbat pentru că
mi-a oferit un scop când rătăceam în mintea mea, îndreptându-mă, cel mult, către
nicăieri. M-a schimbat pentru că m-a făcut să depăşesc incapacitatea de a mai
citi, cu care ma luptam de vreo doi ani. M-a schimbat pentru că m-a făcut să mă
reapuc de scris. M-a schimbat pentru că m-a ajutat să-mi manipulez demonii în
favoarea mea.
© 2012 (satmaya) All Rights Reserved
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu