Britannia Road 22 (english version of my review)

Novels crafted on the wartime theme are always heartbreaking. I’ve read plenty of them, but somehow, Britannia Crossroad 22 has that spark wich makes it stand above all. It’s different, so personal, as if it was built with your fears, thoughts and feelings. It’s not that much about the Second World War, but more about the scars left on those who lived it.When we talk about dark times in history we, usually ask ourselves how hard is it living through something like this, how could one survive? But we usually forget to ask ourselves " what about after"?
Can you really move on, or go back to the life you had before? Why do we pay so much attention to the battles, to the heroes and villains, but not to the common people's stories. Why not focus on those lifes shaped by war? Perhaps because these ones usually can’t be told. People deny, ignore what they can’t face to remember. Talking about memories is like living the trauma again. You want to burry those ones, just like you do with the dead people. Physically, you survived, but what about your soul? When you need to survive you forget everything else. And we notice this in the very first pages. When asked what is she “housewife or housekeeper”, Silvana answers with “surviver”.
People say this story is about the primal bound between mother and child. I don’t think that books have a strict meaning, they rather reflect, like a mirror, what’s already inside of us. Not beeing a mother myself, I can't see these things. For me it’s more about the distance and time that builds walls between two people. About  the traumas they're forced  to face on their on, changing them so much that they become strangers .
No matter how great is the second chance offered by the present, they can’t really enjoy it, because each one of them is somehow haunted by the past. Witnesses of a troubled world,  their silence hides secrets that makes them feel awkward together, like three strangers trying to replay the family game. A role they never actually knew. But how could they, when just a few months after Aurek was borned, the war was knocking at their door, asking for Janusz’s arm. Their reunion should be a great thing, it’s what they hoped for, but the wife cries every night, the husband dreams about another woman, and the poor kid hates his dad.
Janusz is far from the hero type. But he is to be appreciated for his positive thinking and for being such a hardworking man. On the other hand, he’s rather a weak men, in war he was a coward, hiding behind a woman’s skirt, as if the war gives him the right to forget about morals. He’s too stuck in his own dreams to see how his wife is slipping away through his fingers. How hard were his days of war, comparing to Silvana's struggle? With a manlike courage, Silvana is rather the hero of this story. But about her bond with the kid, I can say it is indeed very strong, but not sure if worthy of admiration. It’s almost a sick one.
The most impressive of all, is the portrait of Aurek. While others have to readjust to the world, for him things are different. Growing up in a nearly primitive and especially hostile environment, the boy does not know what civilization means. His savagery is not to be blamed because that’s all that he ever knew. But despite his strange behaviour, Silvana’s son seems smart and endowed with the potential to adapt, even if, inside, he will always be more like a man of the forest. The most heartbreaking secret is the one Silvana hides about him. She may never tell him to truth, but somehow, seeing his hostility, I’m sure deep down in his soul he always knew it.
 I notice many reviewers talk about the narrative technique that the author, Amanda Hodgkinson, uses to create this novel, about how she’s mixing the three perpective and the oscillation between the present (the time spent on Britannia Road 22) and the past (during the war). I’ve seen this trick many times but it always ends up being a catastrophy,  because it creates confusion and disruption. But not here. Amanda is doing such a great job with how she handles these narrative tools. That’s how she amplifies the dramatic effects of the story and curdling narration in this way makes sense. The way she's gathering fragments of her character’s past , in order to shape them better and give them a meaning, is a reflexion of how the characters need to recall their life, bringing everything to the surface to get a sense of completion before moving on.
The pain does not come from the drama of these people shaped by war, but from the things lightened inside you by their story. Britannia Road 22 is not just an address, a fictional house. It’s the mask of perfection , behind her closed doors we hide so many shameful secrets. A beautiful house, survivor of destruction, a stained glass door and a blue bird, but if you look closely, you’ll see a crack, just like in the story of the polish couple. A single crack, but it’s enough to make it so fragile,  because want it or not, it’s enough for all of your secrets to sneak through and get to the surface. Each of us carries within himself a small war and his past like a ticking clock, a bomb ready to explode any second now, threatening to destroy your life hardly rebuilt on second chances. What once was buried, must now emerge to the surface. This is the only salvation, because something hidden can’t be washed away.

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Simbolismul crucii, de Rene Guenon

Câţi dintre voi folosiţi într-un fel sau altul acest simbol al crucii? Este atât de prezent în vieţile tuturor, dar cei mai mulţi dintre noi nu ştim care e scopul sau sensul lui. Tocmai acesta este rolul volumului de faţă, de a suplini această lipsă de înţelegere, de a crea o punte între esenţa unei noţiuni şi modul în care se manifestă. Trebuie să avem mare grijă să nu confundăm o idee cu forma deteriorată şi instabilă prin care suntem capabili să o transpunem în plan fizic în încercarea de a o înţelege, căci cele mai grave erori metafizice provin din insuficienta înţelegerea şi interpretarea greşită a simbolurilor

Recenzia mea completa o puteti citi aici:

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Dune. Sau cum dorintele devin realitate.

"Rostit ori nerostit, un gand e o realitate si are putere" (Dune, vol.1)
In ceea ce priveste puterea pe care o au gandurile in conturarea realitatii, nu mai am de mult timp indoieli.
Mi se intampla adesea sa imi doresc ceva si destul de repede dupa aceea, chiar in decurs de cateva ore, dorinta mea sa inceapa a se materializa.
Cea mai recenta experienta este legata de Dune.Sa va povestesc:
Se intampla acum vreo 2 saptamani...eram in bucatarie si mancam niste caise. Nu stiu cum sunteti voi, dar eu mereu fac asocieri intre mirosuri/gusturi si anumite experiente. Ei bine, eu caisele le asociez cu saga lui Frank Herbert, Dune. De ce? Pai...acum vreo cativa ani, intr-o vara, am avut o saptamana mai ciudata in care n-am facut altceva decat sa mananc caise si sa citesc Dune. De aici si asocierea mea, v-ati prins. Acum sa  revenim: eram in bucatarie  mancand caise si fiind si mama prin preajma,  i-am zis " ah, ce ar merge niste Dune acuma!". Degeaba imi doream. Nu le aveam. Acum cativa ani cand am citit cartile, le luasem imprumut de la biblioteca. Asa ca mi-am pus pofta'n cui. 

Buuun, merg apoi in camera mea, dupa vreo jumatate de ora, deschid laptopul, dau sa citesc mailuri si...surpriza! Tocmai se ivise oportunitatea de a primi Dune. Evident, n-am stat pe ganduri si le-am cerut. Doar volumul 1 si 2 din pacate. Dar nici jumatate de ora dupa ce mi-am manifestat dorinta de a reciti aceasta carte, s-a si ivit ocazia de a intra in posesia ei. Si nu imprumut.

Buuun, citesc eu cu nesat cele doua volumele si-apoi ma apuca depresia. Mai vreau Dune, de unde sa iau Dune? Asa suparata eram ca nu mai aveam Dune, incat ma gandisem sa ma milogesc pe facebook daca nu are cineva vol. 3.

Surpriza! Nu, n-am cerut pe facebook, ci s-a ivit aceeasi oportunitate ca data trecuta. Volumul trei, Copiii Dunei ma astepta si nu trebuia decat sa il cer. Acum stau nerabdatoare si cuminte si il astept!
Deci... asta a fost a doua oara cand s-a materializat dorinta mea in mai putin de o zi.
Oare si cu urmatoarele 3 volume din Dune voi fi la fel de norocoasa?
Ce n-as da sa stiu care e smecheria ce a permis materializarea dorintei mele!
Si ce-as mai vrea sa mearga asa usor cu orice dorinta.
In orice caz, eu continui sa visez si sa ma gandesc la acele lucruri pe care mi le doresc.
Din Dune am invatat ca un gand e o realitate si are aceleasi puteri ca ale realitatii!

© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

Fata cu picioare de sticla, de Ali Shaw

Oricât de fantastic ar părea acest roman, totul nu este decât o metaforă pentru a reliefa probleme din viaţa reală. Este un roman depre pierderi şi felul în care le fac oamenii faţă,  despre transformare, negare, acceptare şi resemnare. Roman ce stă sub semnul unei metamorfoze de tip kafkian, o metamorfoză dublă, în direcţii opuse, în timp ce Ida se  preschimbă în sticlă, Midas reînvaţă să fie om.Fata cu picioare de sticlă este o poveste creată în acelaşi stil trist al basmelor lui Andersen.

Recenzia mea completa o puteti citi aici:

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Baiatul fara sprancene, de Mircea Daneliuc

Băiatul fără sprâncene e al doilea volum de ”proză scurtă şi nuvele” al lui Mircea Daneliuc, dar şi dovada unui artist complet, capabil să imprime un stil cinematografic şi în textele sale, prin dominanţa unor monologuri vii şi colorate. Cu un argou prea forţat ar zice unii. Dar dacă te-ai asculta un pic cu sinceritate, ţi-ai pleca privirea de ruşine. Nimic nu e forţat în stilul lui Mircea, cu bune cu rele, mai luminos sau mai grotesc, nu-i altceva decât oglinda societăţii noastre.
Recenzia mea completa o puteti citi aici:

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Britannia Road 22

Romane ţesute pe tema răboiului sunt nenumărate, dar Britannia Road 22 vine de la început cu ceva nou, pentru că se axează nu atât pe Al Doilea Răboi Mondial, cât pe felul în care îşi lasă amprentele  asupra celor care sunt nevoiţi să treacă prin el. Când vorbim despre astfel de vremuri tulburi din istoria unui neam, toţi ne referim la cât de greu este să treci prin aşa ceva. Dar după? De ce ignorăm poveştile pe care le modelează răboiul? Probabil pentru că acestea nu se spun. A le rosti e aproape sinonim cu a le retrăi. Sunt nişte amintiri pe care nu vrei decât să le îngropi ca şi când nu ar fi existat. Chiar dacă fizic supravieţuieşti, cum rămâne cu lumea ta interioară? Mai poti oare să te întorci la viaţa de dinainte? Puţin probabil. Un supravieţuitor nu mai ştie să fie şi altceva, se observă şi în răspunsul “supravietuitoare”, pe care Silvana îl să soldatului care o întreabă dacă e “ casnică sau menajeră?.
Timpul care se aşterne între doi oameni, traumele căror sunt nevoiţi să le faca faţă pe cont propriu îi schimbă mai mult decât şi-ar dori, nici măcar sufletul nu mai rămâne acelaşi. Oricât de bună şi frumoasă ar fi şansa pe care le-o oferă prezentul, nu se pot bucura în totalitate de ea, căci fiecare e bântuit într-un fel sau altul de trecut. Brutalităţile cărora le-au fost martori, secretele pe care le-ascunde tăcerea, toate acestea îi fac să se simtă stingheri, ca trei străini nevoiţi să se joace de-a familia. Un rol pe care nu-l cunosc. Şi cum ar putea, când la numai câteva luni după venirea pe lume a lui Aurek, răboiul le-a bătut la poartă cerând braţul lui Janusz.:“În tot timpul acela a sperat la vremuri de pace. Acum că e pace, e ca un om scos la lumină după ani întregi petrecuţi sub pământ. Ar trebui să fie al dracului de frumos, dar nu e. Se preface că e totul în regulă, dar adevărul este că băiatul îl urăşte, nevasta lui plânge în fiecare noapte, iar el încă o visează pe femeia pe care a părăsit-o.
La Janusz, singurul lucru de apreciat ar fi optimismul şi ambiţia, felul în care munceşte din greu pentru a-i asigura familiei un trai decent. Dar în rest, pare un bărbat slab. În război n-a fost altceva decât un dezertor. Apoi, cu prima ocazie s-a ascuns după fustele unei femei, ca şi cum războiul îţi dă dreptul să uiţi de morală. Cât de mult să fi fost el chinuit în comparaţie cu Silvana, care mereu se afla la graniţa dintre viaţă şi moarte.? Cu un curaj aproape bărbătesc, Silvana e mai degrabă eroina acestui roman. Dar legătura dintre aceasta şi fiul său e mai mult decât una puternică, în nici un caz n-aş spune că e una de admirat, fiind mai degrabă bolnavicioasă.
Cel mai impresionant e portretul lui Aurek. Dacă ceilalţi nu trebuie decât să se readapteze la lume, nu la fel se întâmplă şi cu el. Băiatul n-a cunoscut niciodată civilizaţia, crescând într-un mediu aproape primitiv şi mai ales ostil. Sălbăticia lui nu e de condamnat, fiindcă asta e tot ce ştie. Dar în ciuda pornirilor sale extrem de ciudate, fiul Silvanei pare isteţ şi înzestrat cu potenţialul de a se adapta, chiar dacă în sufletul său va rămâne mereu un fel de om al pădurii: „Aurek n-o să-i spună niciodată inamicului că mânca ouăle pe care le găsea în pădure. N-o să-i spună că unele erau pline de sânge sau de nişte începuturi de păsări cu pielea albastră. Că pe alea le curăţa de coajă şi le ducea deasupra unui foc, pe un băţ. N-o să-i pomenească de puii pe care-i fura din cuiburi sau coaja de mesteacăn pe care o ronţăia în miez de iarnă. Chiar şi un copil ştie că e ruşinos să vorbeşti despre o asemenea foame.” Cel mai sfâşietor e secretul Silvanei legat de acesta, un secret pe care poate Aurek nu-l va afla niciodată, dar cu siguranţă în sufletul său l-a simţit mereu.
S-a vorbit foarte mult despre tehnica narativă pe care o foloseşte autoarea, Amanda Hodgkison, în realizarea acestui roman, despre felul în care îmbină cele trei perspective şi pendularea între prezent (întâmplările de pe Britannia Road 22) şi trecut ( cele din timpul războiului). Ei bine, e primul autor care se foloseşte de această tehnică şi-i iese fără a crea confuzie sau discontinuitate. Ba dimpotrivă, efectul dramatic este amplificat şi închegarea naraţiunii în acest fel capătă sens, deoarece felul în care Amanda adună frânturi din trecutul celor trei, pentru a le contura şi explica mai bine prezentul, devine reprezentativ pentru modul în care fiecare personaj are nevoie să-şi rememoreze viaţă, să aducă tot la suprafaţă  pentru a obţine un sentiment de reîntregire.
Însă nu drama acestor oameni trecuţi prin război e cel mai dureros aspect al cărţii, ci acele lucruri pe care le descoperi în tine pe masură ce avansezi cu povestea lui Janusz, Aurek şi a Silvanei. Britannia Road 22 nu e o adresă oarecare, fictivă, din Ipswich, ci masca de perfecţiune sub care ne ascundem secretele. O casă frumoasă, care a rezistat distrugerii, o uşa cu vitralii şi-o pasăre albastră, dar care dacă te uiţi cu atenţie are şi-o crăpătura, exact ca în povestea cuplului de polonezi. O singură crăpătură, dar care o face atât de fragilă, căci vrei nu vrei, prin ea secretele tot vor ieşi la iveală. Fiecare din noi poartă în el un mic război şi trecutul ca o bombă cu ceas ameninţand să distrugă viaţa cu greu clădită pe a doua şansă. Salvarea nu poate veni decât prin aducerea la suprafaţa a celor îngropate, căci nu poţi da la o parte ceva ascuns;“Poate că nu e aşa de important, spuse ea, când el ezită şi îşi pierde locul în propria povestire. Trecutul…poate că noi îl facem să fie mai mult decât este. N-avem nevoie decât de clipa asta.”

Multumesc editurii All!
(aceasta a fost a treia carte calatoare care a ajuns la mine)

P.S.: Cat de ciudat poate fi sa citesti o carte in care un barbat are o sotie pe nume Silvana si o amanta pe nume Helene(=Elena) cand pe tine te cheama chiar Elena Silvana? Nu-i de mirare ca m-am atasat asa mlt de povestea lor...

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Oracolul din Stambul, de Michael David Lukas

Nu ştiu voi cum sunteţi, dar mie când îmi place o carte mă interesez un pic şi despre autor şi felul în care personajele sale au prins viaţă. Şi uite-aşa am aflat că Oracolul din Stambul a fost conceput chiar în Istambul. Lukas(autorul) se afla într-un  “narrow dusty little store”, unde a remarcat un glob de cristal care avea înăuntru poza unei fete. Când ochii săi au întâlnit privirea înţeleaptă a copilei din poză, a ştiut că aceea va fi protagonistul romanului său.  
Aceasta este poza:

Citind unul dintre interviurile cu Michael David Lukas am descoperit şi influenţele care s-au răsfrânt asupra romanului său. Lukas mărturiseşte că deşi îi place şi literatura americană, europenii sunt cei care au avut un impact mai puternic asupra sa.( Italo Calvino, Saramago, Gunter Grass). De ce? Pentru mixul de magie şi istorie, pentru ideea că o singură persoană sau un singur gest poate altera cursul istoriei. Ei bine, cam acestea vor fi şi ingredientele pe care le întâlnim în Oracolul din Stambul.
Povestea pe care o ţese D. M. Lukas în jurul Stambulului se deschide asemeni unui basm, cu toate elementele sale tipice: Eleonora Cohen se naşte ca împlinire a unei profeţii, în Constanţa, într-o zi fatidică a anului 1877. După ce mama fetei moare la naştere, două moaşe tătăroaice apărute din senin ( urmaseră semnele prevestitoare) vor avea grija de aceasta până în momentul sosirii mătuşii Ruxandra, cea care îi va deveni mamă vitregă.
O prezenţă constanta în viaţa Eleonorei este stolul de pupeze purpurii care apăruse la naşterea ei. Intrigant e faptul că funcţia acestor păsări se reduce la aceea de însoţitori, deşi te-ai aştepta la ceva mai spectaculos, la un rol mai semnificativ în destinul lui Ellie. Cartea se încheie fără a ne clarifica scopul acestor pupeze. Te lasă cu impresia că povestea nu e gata şi speri într-o continuare. Dar poate că anumite mistere trebuie să le descoperim singuri. Poate că aceste vieţuitoare înaripate n-au avut alt rol decât acela de-a scoate în evidenţă ceva din caracterul fetei, dacă ţinem cont de faptul că aceasta era evreică iar pupezele sunt simbolul Israelului, sau de faptul că pupăza a fost considerată simbolul virtuţii în Persia. Simbolismul acestei păsări îl cunosc probabil mai bine cei care sunt familiarizaţi cu sufismul sau cu istoriile despre Solomon. Pupăza nu este doar simbolul ghidului spiritual, ea a îndeplinit şi rolul de mesager între Solomon şi Regina din Saba.
Se vorbeşte foarte mult despre geniul acestei fete de numai 8 ani. Dar genialitatea ei îmi pare greşit înţeleasă, nu cred că aceasta constă în talentul său de poliglot  sau în cunoştiinţele de istorie. Ci mai degrabă în felul cum se foloseşte de carte pentru a se adapta lumii în care trăieşte. Nu ceea ce o învaţă familia, profesorii o va modela, ci caracterul personajelor din cartea ei de suflet, Clepsidra. Eleonora crede în puterea cărţilor şi vede lumea prin prisma literaturii. Astfel, Lukas scoate în evidenţă importanţa cărţilor, felul în care acestea sunt adevărata educaţie a unui om, dar mai ales impactul literaturii asupra destinului unui cititor. Aveţi şi voi o astfel de carte de căpătâi care vă influenţează?
Povestea Eleonorei te face să te întrebi cum ajunge oare cineva să fie un geniu. Credeţi că oamenii se nasc pur şi simplu aşa, sau există ceva în evoluţia lor, un eveniment care deblochează o  caracteristică latentă a minţii, care le permite să-şi manifeste întregul potenţial? Mă întreb dacă nu cumva neputinţa unui om de a se dezvolta în exterior aşa cum îşi doreşte, sau anumite opresiuni îi determină pe unii să se refugieze spre interior, dezvoltându-şi mintea şi spiritul, devenind astfel genii.
Ceea ce o transformă pe Eleonora în Oracolul din Stambul este întâlnirea dintre aceasta şi sultan. Însă cine citeşte cu atenţie observă că fata nu face nici un fel de predicţii, ea răspunde întrebărilor doar prin intermediul unor exemple clasice din istorie, iar asta nu o face un oracol, ci doar un bun istoric, înzestrat şi cu o capacitate deosebită de a face analogii. Astfel că am putea să ne întrebăm, care este totuşi adevăratul destin, acela pe care încearcă alţii să ni-l impună, cel care se creează prin coincidenţe, sau cel care prinde contur prin alegerile personale? În ce măsură există destin efectiv şi în ce măsură modelează profetul viitorul pentru a-l adapta profetiei? Voi credeţi în profeţii?

În ciuda contextului politic în care-şi plasează  întâmplările,  a istoriei tumultoase care se împleteşte cu povestea Eleonorei, romanul este calm şi tăcut precum muţenia temporară a fetei, durerile nu se strigă, ci se înghit, pentru că Lukas nu se concentrează asupra evenimentelor din exterior ci mai degrabă pe lumea interioară a lui Ellie, care devine un prizonier al istoriei.
Textul, spre deliciul cititorilor avizi, este presărat cu numeroase referinţe literare. Aproape că m-am bucurat sa văd că sultanului îi plăcuse Femeia în alb, de Wilkie Collins, un roman pe care de mult timp tot insistă tata să-l citesc.
Niciodată n-am apreciat descrierile de peisaj într-un roman, oricât ar fi fost ele de frumoase. La autorii mai tineri şi care-au studiat scrierea creativă,  am observat o tendintă de a abuza de aceste descrieri, devenind un aspect deranjant. David Michael Lukos e primul pe care îl întâlnesc dintre aceştia, care ştie a se folosi de pasajele descriptive cu măsură, de-a crea imagini vizuale atât de puternice fără a fi obositoare: “The sky was a bottomless silky black, sprinkled with stars like spilled sugar and quiet but for a few lonely stray cats prowling the waterfront. A loose association of ships slipped through the straits and the moon was pregnant with reflected glow.”
Destinul fetei părea acela de a fi oracol. Şi totuşi, ea face o alegere care sfidează profeţiile dar şi aşteptările tuturor, să însemne oare asta că destinul există, dar e alegerea noastră dacă îl împlinim sau nu? Întrebările cu care ne lasă această carte sunt frustrant de multe, întrebări la care nu vom afla, poate, niciodată răspunsul. Şi aşa este firesc. “Căci pietrele din râul istoriei arată diferit în funcţie de locul din care le priveşti.”

Multumesc editurii All pentru oportunitatea de a citi aceasta carte!

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Iubirea exista

Am fost genul de fata care nu prea credea in iubire. Atractie poate, dragoste din obisnuinta sau iubire prieteneasca. Dar nu iubire adevarata. Poate si din cauza lui, cel care la 14 ani ma determinase sa jur a nu mai iubi pe nimeni vreodata. Pentru ca nu poti iubi cu adevarat decat o data-n viata, atunci cand iubesti pur, cand viata sentimentala nu ti-e patata de esecurile relatiilor trecute. Cum am iubit deja odata in felul acesta, nu-mi inchipuiam ca mai e posibil. Credeam ca-am sa imi traiesc restul vietii avand parte doar de umbrele iubirii.
Asta pana te-am intalnit pe tine.
Dincolo de complexele mele, am stiut mereu care mi-e potentialul si ce merit. Am avut cateva relatii in care mi s-a pus cam totul pe tava. Poata chiar mai mult decat meritam. Dupa astfel de relatii, n-ai cum sa te multumesti cu mai putin sau doar cu iubire. Ajunsesem sa rad in sine mea de tipii care imi spuneau ca ma iubesc, stiu ca merit mai mult, dar ei nu-mi pot oferi decat inima lor. La ce mi-ar folosi mie o inima? ma intrebam. Cu iubirea mori de foame. Nu intelegeam pe atunci ca desi poti muri de foame cand n-ai decat iubire, cel putin mori fericit in bratele celui iubit. Fara iubire degeaba ai tot ce-ti doresti, fericirea nu e nicodata reala decat atunci cand e impartasita.

Ne-am reintalnit iar. Doua nopti in bratele tale au fost destul cat sa imi schimbe total gandirea. Iubirea exista si poarta numele tau.Mi'kkai-ul meu.
Iubire aceea adevarata, despre care avem impresia ca mai traieste doar in povesti.

Pentru mine e usor sa imi dau seama cand iubesc pe cineva cu adevarat. Pur si simplu ma intreb daca l-as iubi in cazul in care nu ar avea nimic de oferit. Fiindca pentru mine iubirea nu a fost nicicand mai mult decat un schimb. Ofeream si ceream iubire, dar nu sub forma de sentiment, ci mai degraba de servicii. Eu te iubesc, deci iti gatesc, iti fac curat, iti fer o companie placuta si pentru care sa fi invidiat, te coplesesc cu afectiune, tu ma iubesti, ma plimbi, ma distrezi, imi oferi mici atentii.

N-as fi crezut vreodata ca iubirea poate tine loc de toate, ca dintr-o iubire puternica ne putem hrani tot restul lipsurilor. Esti singurul pe care daca l-as avea, n-as mai avea nevoie de nimic altceva. Cu tine fericirea ar fi la fel de profunda chiar si dormind sub cerul liber si infruptandu-ne doar din trupurile noastre.

Lasand deoparte convingerile si descoperirile mele, ma tem pentru tine. Ma tem ca de asta data varsta, diferenta de ani dintre noi poate fi un impediment. Chiar daca nu sunt decat vreo 3 ani si ceva Ma tem ca tu nu esti inca pregatit, inca nu stii cine esti si ce vrei. Desi ai spus ca stii sigur ca ma vrei...atunci ce mai astepti? Ia-ma! Nu intelegi ca eu pot fi a ta, acum, in intregime? Nu-i nevoie de timp, sa te schimbi sau sa acumulezi ceva pentru a ma avea. Pentru tine nu sunt un oras ce trebuie cucerit prin asediere, ce-ti cere timp de pregatire, bani pentru echipamentul necesar sau mai stiu eu ce. Sunt ca Ierusalim, orasul sfant ce poate fi posedat de oricine, orice statut ar avea, singura conditie fiind a-mi jura credinta vesnica, a ma iubi ca nimeni altul. A ma iubi atat de tare incat sa darami zidurile pe care de teama le-am inaltat in jurul meu. Nu mai caut demult un cavaler in armura calare pe un cal alb. Nu mai sunt nici genul de fata care asteapta flori si inimioare. Mi-ajunge flacara ce se aprinde intre noi cand suntem aproape.
Mi-ar  placea sa nu te tii departe de mine pe motiv ca nu esti inca destul de bun. Lasa-ma pe mine sa horarasc asta. Desi iti apreciez orgoliul. Nu-i nevoie sa stai deoparte chinuindu-te sa te dezvolti, cand o poti face la fel de bine si langa mine. Lasa-ma sa fiu langa tine, sa fiu eu mana care te sustine si te te plesneste cand o iei pe aratura.
Vino langa mine si lasa-ma sa te iubesc, asta e tot ce-ti cer.

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved