Lumea de ieri, de Stefan Zweig

Cu un stil care nu se pierde nici în traducere, cu modestie, imparţialitate, nostalgie, anxietate şi multă afecţiune, Stefan Zweig îşi scrie testamentul, o scrisoare de adio atipică, ce se întinde în peste 400 de pagini şi surprinde destinul unei lumi în tranziţie, de la utopie la infern, al unui război personal în războiul mulţimii, un război al tuturor împotriva tuturor.

Recenzia mea completa o puteti citi aici:

http://www.bookblog.ro/recenzie/et-in-arcadia-ego/







© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Lasa-ma sa intru, de John Ajvide Lindqvist

Nimeni nu avea acces la misterele trecutului; oamenii n-aveau nici măcar o biserică. Asta spune ceva despre modernitatea locului şi despre spiritul raţional. Şi despre cât de eliberat se simţea omul de fantomele şi teroarea trecutului. Ceea ce explică parţial şi de ce era atât de nepregătit.”

Oskar este un băiat straniu, care înjunghie copacii, colecţionează articole morbide şi citeşte Stephen King, James Herbert şi Shakespeare. Lui Oskar ăsta i se întâmplă o grămadă de chestii. Şi bune şi rele. Dar mai ales chestii ciudate. Uitându-se la el, Jonny îl vede numai pe Porcuşorul care trebuie caftit. Mama îşi vede iubiţelul care trebuie să fie cuminte să nu i se întâmple nimic. Iar Eli…probabil vede ceea ce este şi ea (sau să spun el?) de mai bine de 200 de ani, dar n-a avut nicicând ocazia să fie cu adevărat.

Recenzia mea completa o puteti citi aici :

http://www.bookblog.ro/recenzie/sunt-oameni-si-monstri-sau-monstri-si-monstri/



© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Prieten drag. Tovaras al raposatului, de Andrei Kurkov

Proiectată într-un univers gri şi absurd, în Kievul postsovietic, drama personajului creat de Kurkov e destul de banală. Cărţi despre sinucidere (mereu pe un ton ironic) am citit în ultima vreme de m-am săturat. Dar Tolia, prea laş din fire pentru a-şi face singur felul şi dorind ceva original, angajează un altul să-i pună capăt zilelor. Şi acesta ar fi în mod normal un subiect răsuflat, dacă autorul n-ar fi venit cu un final surprinzător, diferit de variantele Hollywoodiene.


Recenzia mea completa o puteti citit aici:
http://www.bookblog.ro/recenzie/in-papucii-raposatului/






© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

…Şi la sfârşit a mai rămas coşmarul

Femei frumoase, bărbaţi de vază şi multe secrete, întâmplări care sfidează raţiunea, acuzaţii, contradicţii şi o boală suspectă, magie, mituri şi religie. Toate acestea sunt elemente pe care Oliviu Crâznic le împleteşte în romanul său gothic. Putea să iasă o poveste banală despre vampiri, dar a ieşit mai mult. O carte de care era nevoie, pe o piaţă saturată de poveşti siropoase cu vampiri, care s-au îndepărtat mult prea mult de origine, transformând întunericul în ceva atrăgător.

Recenzia mea completa o puteti citi aici: 
http://www.azicitesc.com/oliviu-craznic-si-la-sfarsit-a-mai-ramas-cosmarul/


© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Chemarea ingerului, de Guillaume Musso

*Un roman captivant, citit în cadrul campaniei Cartea călătoare, iniţiată de Grupul Editorial ALL

“Madeline capitulă în faţa acestui sentiment nou. Era ameţitor precum un salt în gol, fără paraşută ori coardă elastică. Se gândi din nou la întâlnirea lor. Nimic nu s-ar fi întâmplat fără acea ciocnire din aeroport. Nimic nu s-ar fi întâmplat dacă nu şi-ar fi schimbat telefoanele din neatenţie. Dacă ea ar fi intrat în acea cafenea cu treizeci de secunde mai devreme sau cu treizeci de secunde mai târziu, nu s-ar fi întâlnit niciodată. Aşa le era scris. O stranie lovitură a destinului, care alesese să-i apropie într-un moment decisiv. Chemarea îngerului, cum zicea bunica ei ...”

La fel ca mulţi alţi cititori, am fost indusă în eroare de titlul şi descrierea acestei cărţi crezând că e vorba de o poveste de dragoste. Nu că aceasta nu ar fi prezentă, dar romanul e mai degrabă poliţist, adică deloc genul meu. Şi totuşi, mi-a plăcut. suficient de mult încât l-am terminat într-o singură zi, iar pe Musso l-am trecut printre autorii francezi contemporani preferaţi. Şi dacă tot vorbim de literatură franceză, nu pot să nu-l compar pe Guillaume Musso cu Marc Levy, pe care-l întrece în arta suspansului, dar nu-l egalează în ceea ce priveşte finalurile.

Madeline, fostă poliţistă, acum florăreasă în Paris şi Jonathan, un fost bucătar celebru din San Francisco, se ciocnesc întâmplător în aeroport, făcând din greşeală schimb de telefoane, ceea ce oferă fiecăruia oportunitatea de a-l cunoaşte mai bine pe celălalt. Dar şi de a dezropa secretele bine ascunse dintr-o viaţă pe care încercaseră să o lase în urmă. Ceea nu ştie niciunul la început este că au deja ceva în comun, vieţile lor intersectându-se în trecut cu o anume Alice Dixon.

Chiar dacă idila care se ţese în acest roman este cea dintre Madeline şi Jonathan, mie îmi pare mult mai interesant cuplul Madeline-Danny. Trecutul care-i leagă pe aceştia, complicitatea care continuă şi în prezent în ciuda faptului că fac parte din tabere opuse, m-a făcut să mă întreb cum ar fi fost ca povestea să o ia pe un alt făgaş unindu-i pe cei doi.

Chiar dacă pe alocuri povestea pare superficială lăsând în aer anumite detalii, este o carte destul de bună, împletind dragostea, suspansul, umorul şi acţiunea cu o latură thriller, astfel că devine un roman pe gustul oricui. Cu un scris fluid şi foarte accesibil, un stil cinematografic care te prinde, este o poveste care se citeşte repede şi fără efort.

Dacă majoritatea celor care citesc acest roman rezonează cu Madeline şi o consideră cel mai puternic personaj, eu una o prefer pe Alice Dixon. Mi-ar fi plăcut ca Musso să insiste mai mult asupra poveştii acestei fete, poate chiar să fie ea vocea care narează. Alice este exemplul perfect pentru a ilustra influenţa lecturii aupra unui copil şi felul în care cărţile te pot salva de la un anturaj nefavorabil Iar cuvintele de care aceasta se agaţă în momentele de tristeţe au darul de a întări orice suflet necăjit:

“Cei mai frumoşi ani ai unei vieţi sunt cei pe care nu i-ai trăit încă.“

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Strania calatorie a domnului Daldry, de Marc Levy

Presărat cu arome de ambră şi vanilie, peisaje orientale, înceţoşat pe alocuri de umbrele trecutului, temeri şi îndoieli, Strania călătorie a domnului Daldry este un roman despre toate acele fire necunoscute din care se ţese destinul unui om. Despre cele două vieţi care zac în fiecare din noi. Cea evidentă, pe care o purtăm ca o mască, şi cea ascunsă de care ne e teamă şi ne mulţumim a o contempla de la distanţă ca pe un obiect fragil ce s-ar volatiliza odată cu îndrăzneala de a inspira o frântură din existenţa noastră reală.

Recenzia mea completa o putet citi aici:
http://www.bookblog.ro/recenzie/raspantii/







© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Dune, de Frank Herbert

Dune se va detaşa întotdeauna de restul cărţilor, pentru că nu e rodul unui joc al imaginaţiei, ci mai degrabă un exerciţiu de previziune, o incursiune provocatoare printre nadele unor viitoruri posibile. Vrei, nu vrei, ajungi să te întrebi în ce măsura există prevestire efectivă şi în ce măsură modelează profetul realitatea/prezentul, pentru a-l adapta profeţiei.

Recenzia mea completa o puteti citi aici:
http://www.bookblog.ro/recenzie/muaddib-navod-in-oceanul-timpului/



© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Johnny Panic si Biblia Viselor, de Sylvia Plath

Johnny Panic şi Biblia Viselor- un volum în care descoperim printre rânduri lumea lăuntrică a Sylviei Plath, poeta a cărei poveste se scrie abia începând cu moartea sa. Povestea unei femei fragile, dar curajoase, care-a ţinut cu tot dinadinsul să dovedească că viaţa e în mâinile sale, cioplind poezia unei materii moarte, a unei lumi în descompunere, a unei vieţi în care renunţase a mai striga la cerurile pustii şi în care cel mai tare se temea de incapacitatea de a scrie: “Lucrul de care mă tem cel mai mult, cred, e moartea imaginaţiei. Când afară cerul e doar trandafiriu, iar acoperişurile doar negre: mintea aceea fotografică care, paradoxal, spune adevărul despre lume, dar adevărul lipsit de valoare. Acel spirit sintetizator, acea forţă «modelatoare» care izbucneşte, prolifică şi-şi creează propriile lumi, cu mai multă inventivitate decât Dumnezeu – iată ce-mi doresc”

Recenzia mea completa o puteti citi aici: http://www.azicitesc.com/biblia-nevroticului/



© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Idila pe un turn, de Thomas Hardy

Nu povestea în sine, ci altele sunt punctele forte ale scriiturii lui Thomas Hardy. N-ai cum să nu observi cu câtă fascinaţie o priveşte şi câtă atenţie acordă naturii, cât de pitoreşti îi sunt descrierile: „părul bogat, care odinioară fusese de un negru strălucitor, era atins ici-colo de o ceaţă albă, ca o cale lactee pe un cer de noapte.” Dar poate cel mai incredibil e felul în care Hardy reuşeşte, ca de fiecare dată, să suprindă, cu o profunzime şi înţelegere mişcătoare, zbuciumul interior al unei feme.

La sfârşit te întrebi, oare de câte ori, tot gândindu-ne la cerul de deasupra noastră, nu am văzut paradisul de dedesubt? Şi cât poate dura dragostea unui iubit mai tânăr decât tine?

Recenzia mea completa o puteti citi aici:
http://www.bookblog.ro/recenzie/si-fericirea-e-fatala/


© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Cele zece mii de dorinte ale Imparatului, de Jose Freches

“Când un bărbat şi o femeie  vor fi învăţat să facă să vibreze Coarda Luthului în timpul Norilor şi al Ploii, nu-şi vor afla odihna până ce nu se vor întoarce iar şi iar”

Plasat în societatea chineză, în jurul anului 1660, romanul se construieşte pe opoziţia dintre viziunile taoiste (care urmăresc împlinirea fericirii pământeşti) cu cele confucianiste (rigide şi pline de contradicţii), urmărind peripeţiile unor oameni aflaţi în căutarea fericirii prin prisma plăcerilor trupeşti. Deşi provin din medii diferite, ţelurile asemănătoare le vor împleti destinele, aducându-i într-un final în acelaşi loc, într-un "concert unic", septetul la care nici nu visaseră.

Activitate cu istorie îndelungată, de pe vremea când Adam şi Eva ronţăiau Mărul Cunoaşterii, arta amorului a fost mereu, în funcţie de epocă şi de educaţie, un  fel de fruct mai mult sau mai puţin interzis. Este chiar şi în astfel de vremuri moderne un subiect tratat cu pudoare. Ce-i drept, nu e uşor a vorbi despre amor, mereu există riscul de a trece de la senzualitate la vulgaritate, de la sacru la profan.

Pentru unii poate părea şocantă această carte care afirmă că  prostituţia este o activitate foarte utilă pentru corpul omenesc, ţinând cont că  îi permite să-şi potolească toată gama de pulsiuni într-o împrejurare paşnică şi plăcută. Chiar dacă mulţi nu sunt de acord cu o astfel de promovare făţişă a desfrânării, nimeni nu poate nega cât de liniştită devine mintea, când trupul e satisfăcut.

Pentru cei reticenţi, ţin să precizez că povestea nu se axează doar pe dimensiunea fizică a actului sexual, ci…poate chiar mai mult, pe cea spirituală, pe fuziunea dintre Yin şi Yang, care îmbunătăţeşte calitatea energiei Qi a fiinţei.

Cel mai bine vor înţelege, poate, această carte, cei care sunt familiari cu taoismul, nefiindu-le străine anumite noţiuni pe care personajele  le discută, dar le şi pun în practică.

Cele zece mii de dorinţe ale Împăratului ne prezintă într-un mod aproape idilic arta amorului. Deşi scrisă de un bărbat, n-ai cum să nu observi nota puternică de feminism. Lumea pictată  de Jose Freches e una în care până şi femeile de moravuri uşoare au dreptul la plăcere. În care ele sunt frumoase, dar şi inteligente: ”Da, era frumos să renunţi la toate plăcerile pământeşti, la orice formă de plăcere şi de satisfacţie, aşa e, era cât se poate de bine şi de frumos; numai că, pentru ca toate astea să merite, ar trebui ca paradisul să existe cu adevărat. Or, nimeni nu poate pretinde că a cunoscut Nirvana, căci acolo nu ajungem decât după moarte. E oare raţional să sacrifici ziua de azi pentru un mâine atât de nesigur?”. Iar stâpânirea artei din dormitor le oferă putere.

Este o carte pe care aş recomanda-o atât sexului feminin, cât şi celui masculin. Fiecare va descoperi câte ceva incitant. Ei vor învăţă despre beneficiile returnării seminţei ”căci licoarea de Jad face cale întoarsă şi întăreşte creierul, în loc să fie risipită inutil în Albia de Cinabru a partenerei”. Sau despre cum ”dacă vrea să se desfete pe deplin cu o femeie, bărbatul nu trebuie să abuzeze de ea într-un mod vorace şi grăbit. Femeia este un fruct care se descojeşte pe îndelete şi se degustă în timp, pentru a-i aprecia cum se cuvine aromele subtile”. Iar noi, fetele, vom descoperi că iubirea îşi are locul său, chiar şi într-o lume atât de dezmăţată.

Sub haina de erotism pe care o îmbracă acest roman, se ascunde miezul care musteşte de înţelepciune, căci ne îndeamnă la gândire liberă şi la a nu cădea pradă îndoctrinărilor de vreun fel. Ne face conştienţi că sunt întrebări la care vom avea deja răspunsul odată ce ni le vom pune. Şi că dogmele propovăduite de biserici, fac mai mult rău decât bine omului, răpindu-i accesul la o comuniune ce i-ar aduce binefaceri atât în plan material cât şi spiritual.

Un roman senzual, poetic şi lipsit de inhibiţii, în care până şi moartea survine din prea multă plăcere şi care cu siguranţă vă va face să priviţi cu alţi ochi arta din dormitor!

Mulţumesc Grupului Editorial All pentru ocazia de a citi această carte în cadrul campaniei Cartea călătoare!

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Umbra marii, de Dan Costinas

Parcă prea puţin s-a scris în literatura română despre mare. Şi uite-aşa, intervine Dan Costinaş cu a sa Umbra mării, să-şi plătească tributul. Să ne povestească ce? Cine-ar putea să ştie istoria acestei ibovnice „dedulcită de o eternitate la bărbaţii altora”. Probabil, cei care mai ştiu să asculte poveştile nemuritoare, cei care înţeleg că „viaţa nu face daruri. Ea este frumoasă, dar trebuie să ştii unde să cauţi”. Poate că această carte nu are nimic a face cu ceea ce ne spune Costinaş, ci mai degrabă cu ceea ce suntem noi capabili să auzim. Povestea, aşa cum ne spune şi autorul, nu este încheiată, o scrie mai departe fiecare dintre noi.
Recenzia mea completa o puteti citi aici: http://www.bookblog.ro/recenzie/joaca-de-a-literatura/



© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Voi astepta, de Raymond Chandler

Felul de a scrie al lui Raymond Chandler a fost apreciat şi de Stephen King, care la un moment dat mărturiseşte că una dintre metaforele lui preferate, ”my mind felt like a plumber’s handkerchief ” a împrumutat-o de la acesta. Despe Raymond se zice că a luat stilul brut al lui Dashiell Hammett şi James M.Cain, cizelându-l prin presărarea lui cu tot felul de metafore şi fraze care rămân inteligente chiar şi peste ani.

Acest volum este antologia prozei scurte a lui Raymod Chandler, părintele literaturii poliţiste, cuprinzând opt povestiri publicate iniţial în revistele pulp, între anii 1935 şi 1941. La cererea lui Chandler, nu au fost adunate în volum în timpul vieţii sale. Cu modele precum Charles Dickens, Henry James şi Ernest Hemingway, Chandler a început să scrie considerând că poate aduce ceva nou în acest gen literar.

recenzia mea completa o puteti citi aici:

http://www.bookblog.ro/recenzie/exersandu-l-pe-marlowe/

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Simbolismul crucii, de Rene Guenon

Câţi dintre voi folosiţi într-un fel sau altul acest simbol al crucii? Este atât de prezent în vieţile tuturor, dar cei mai mulţi dintre noi nu ştim care e scopul sau sensul lui. Tocmai acesta este rolul volumului de faţă, de a suplini această lipsă de înţelegere, de a crea o punte între esenţa unei noţiuni şi modul în care se manifestă. Trebuie să avem mare grijă să nu confundăm o idee cu forma deteriorată şi instabilă prin care suntem capabili să o transpunem în plan fizic în încercarea de a o înţelege, căci cele mai grave erori metafizice provin din insuficienta înţelegerea şi interpretarea greşită a simbolurilor


Recenzia mea completa o puteti citi aici:
http://www.bookblog.ro/recenzie/axis-mundi-2/



© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Fata cu picioare de sticla, de Ali Shaw

Oricât de fantastic ar părea acest roman, totul nu este decât o metaforă pentru a reliefa probleme din viaţa reală. Este un roman depre pierderi şi felul în care le fac oamenii faţă,  despre transformare, negare, acceptare şi resemnare. Roman ce stă sub semnul unei metamorfoze de tip kafkian, o metamorfoză dublă, în direcţii opuse, în timp ce Ida se  preschimbă în sticlă, Midas reînvaţă să fie om.Fata cu picioare de sticlă este o poveste creată în acelaşi stil trist al basmelor lui Andersen.


Recenzia mea completa o puteti citi aici: 
http://www.azicitesc.com/fata-cu-picioare-de-sticla/






© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Baiatul fara sprancene, de Mircea Daneliuc

Băiatul fără sprâncene e al doilea volum de ”proză scurtă şi nuvele” al lui Mircea Daneliuc, dar şi dovada unui artist complet, capabil să imprime un stil cinematografic şi în textele sale, prin dominanţa unor monologuri vii şi colorate. Cu un argou prea forţat ar zice unii. Dar dacă te-ai asculta un pic cu sinceritate, ţi-ai pleca privirea de ruşine. Nimic nu e forţat în stilul lui Mircea, cu bune cu rele, mai luminos sau mai grotesc, nu-i altceva decât oglinda societăţii noastre.
Recenzia mea completa o puteti citi aici:
http://www.bookblog.ro/recenzie/in-oglinda/


© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Britannia Road 22

Romane ţesute pe tema răboiului sunt nenumărate, dar Britannia Road 22 vine de la început cu ceva nou, pentru că se axează nu atât pe Al Doilea Răboi Mondial, cât pe felul în care îşi lasă amprentele  asupra celor care sunt nevoiţi să treacă prin el. Când vorbim despre astfel de vremuri tulburi din istoria unui neam, toţi ne referim la cât de greu este să treci prin aşa ceva. Dar după? De ce ignorăm poveştile pe care le modelează răboiul? Probabil pentru că acestea nu se spun. A le rosti e aproape sinonim cu a le retrăi. Sunt nişte amintiri pe care nu vrei decât să le îngropi ca şi când nu ar fi existat. Chiar dacă fizic supravieţuieşti, cum rămâne cu lumea ta interioară? Mai poti oare să te întorci la viaţa de dinainte? Puţin probabil. Un supravieţuitor nu mai ştie să fie şi altceva, se observă şi în răspunsul “supravietuitoare”, pe care Silvana îl să soldatului care o întreabă dacă e “ casnică sau menajeră?.

Timpul care se aşterne între doi oameni, traumele căror sunt nevoiţi să le faca faţă pe cont propriu îi schimbă mai mult decât şi-ar dori, nici măcar sufletul nu mai rămâne acelaşi. Oricât de bună şi frumoasă ar fi şansa pe care le-o oferă prezentul, nu se pot bucura în totalitate de ea, căci fiecare e bântuit într-un fel sau altul de trecut. Brutalităţile cărora le-au fost martori, secretele pe care le-ascunde tăcerea, toate acestea îi fac să se simtă stingheri, ca trei străini nevoiţi să se joace de-a familia. Un rol pe care nu-l cunosc. Şi cum ar putea, când la numai câteva luni după venirea pe lume a lui Aurek, răboiul le-a bătut la poartă cerând braţul lui Janusz.:“În tot timpul acela a sperat la vremuri de pace. Acum că e pace, e ca un om scos la lumină după ani întregi petrecuţi sub pământ. Ar trebui să fie al dracului de frumos, dar nu e. Se preface că e totul în regulă, dar adevărul este că băiatul îl urăşte, nevasta lui plânge în fiecare noapte, iar el încă o visează pe femeia pe care a părăsit-o.

La Janusz, singurul lucru de apreciat ar fi optimismul şi ambiţia, felul în care munceşte din greu pentru a-i asigura familiei un trai decent. Dar în rest, pare un bărbat slab. În război n-a fost altceva decât un dezertor. Apoi, cu prima ocazie s-a ascuns după fustele unei femei, ca şi cum războiul îţi dă dreptul să uiţi de morală. Cât de mult să fi fost el chinuit în comparaţie cu Silvana, care mereu se afla la graniţa dintre viaţă şi moarte.? Cu un curaj aproape bărbătesc, Silvana e mai degrabă eroina acestui roman. Dar legătura dintre aceasta şi fiul său e mai mult decât una puternică, în nici un caz n-aş spune că e una de admirat, fiind mai degrabă bolnavicioasă.

Cel mai impresionant e portretul lui Aurek. Dacă ceilalţi nu trebuie decât să se readapteze la lume, nu la fel se întâmplă şi cu el. Băiatul n-a cunoscut niciodată civilizaţia, crescând într-un mediu aproape primitiv şi mai ales ostil. Sălbăticia lui nu e de condamnat, fiindcă asta e tot ce ştie. Dar în ciuda pornirilor sale extrem de ciudate, fiul Silvanei pare isteţ şi înzestrat cu potenţialul de a se adapta, chiar dacă în sufletul său va rămâne mereu un fel de om al pădurii: „Aurek n-o să-i spună niciodată inamicului că mânca ouăle pe care le găsea în pădure. N-o să-i spună că unele erau pline de sânge sau de nişte începuturi de păsări cu pielea albastră. Că pe alea le curăţa de coajă şi le ducea deasupra unui foc, pe un băţ. N-o să-i pomenească de puii pe care-i fura din cuiburi sau coaja de mesteacăn pe care o ronţăia în miez de iarnă. Chiar şi un copil ştie că e ruşinos să vorbeşti despre o asemenea foame.” Cel mai sfâşietor e secretul Silvanei legat de acesta, un secret pe care poate Aurek nu-l va afla niciodată, dar cu siguranţă în sufletul său l-a simţit mereu.

S-a vorbit foarte mult despre tehnica narativă pe care o foloseşte autoarea, Amanda Hodgkison, în realizarea acestui roman, despre felul în care îmbină cele trei perspective şi pendularea între prezent (întâmplările de pe Britannia Road 22) şi trecut ( cele din timpul războiului). Ei bine, e primul autor care se foloseşte de această tehnică şi-i iese fără a crea confuzie sau discontinuitate. Ba dimpotrivă, efectul dramatic este amplificat şi închegarea naraţiunii în acest fel capătă sens, deoarece felul în care Amanda adună frânturi din trecutul celor trei, pentru a le contura şi explica mai bine prezentul, devine reprezentativ pentru modul în care fiecare personaj are nevoie să-şi rememoreze viaţă, să aducă tot la suprafaţă  pentru a obţine un sentiment de reîntregire.

Însă nu drama acestor oameni trecuţi prin război e cel mai dureros aspect al cărţii, ci acele lucruri pe care le descoperi în tine pe masură ce avansezi cu povestea lui Janusz, Aurek şi a Silvanei. Britannia Road 22 nu e o adresă oarecare, fictivă, din Ipswich, ci masca de perfecţiune sub care ne ascundem secretele. O casă frumoasă, care a rezistat distrugerii, o uşa cu vitralii şi-o pasăre albastră, dar care dacă te uiţi cu atenţie are şi-o crăpătura, exact ca în povestea cuplului de polonezi. O singură crăpătură, dar care o face atât de fragilă, căci vrei nu vrei, prin ea secretele tot vor ieşi la iveală. Fiecare din noi poartă în el un mic război şi trecutul ca o bombă cu ceas ameninţand să distrugă viaţa cu greu clădită pe a doua şansă. Salvarea nu poate veni decât prin aducerea la suprafaţa a celor îngropate, căci nu poţi da la o parte ceva ascuns;“Poate că nu e aşa de important, spuse ea, când el ezită şi îşi pierde locul în propria povestire. Trecutul…poate că noi îl facem să fie mai mult decât este. N-avem nevoie decât de clipa asta.”

Multumesc editurii All!
(aceasta a fost a treia carte calatoare care a ajuns la mine)


P.S.: Cat de ciudat poate fi sa citesti o carte in care un barbat are o sotie pe nume Silvana si o amanta pe nume Helene(=Elena) cand pe tine te cheama chiar Elena Silvana? Nu-i de mirare ca m-am atasat asa mlt de povestea lor...

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Oracolul din Stambul, de Michael David Lukas

.

Nu ştiu voi cum sunteţi, dar mie când îmi place o carte mă interesez un pic şi despre autor şi felul în care personajele sale au prins viaţă. Şi uite-aşa am aflat că Oracolul din Stambul a fost conceput chiar în Istambul. Lukas(autorul) se afla într-un  “narrow dusty little store”, unde a remarcat un glob de cristal care avea înăuntru poza unei fete. Când ochii săi au întâlnit privirea înţeleaptă a copilei din poză, a ştiut că aceea va fi protagonistul romanului său.  

Aceasta este poza:

Citind unul dintre interviurile cu Michael David Lukas am descoperit şi influenţele care s-au răsfrânt asupra romanului său. Lukas mărturiseşte că deşi îi place şi literatura americană, europenii sunt cei care au avut un impact mai puternic asupra sa.( Italo Calvino, Saramago, Gunter Grass). De ce? Pentru mixul de magie şi istorie, pentru ideea că o singură persoană sau un singur gest poate altera cursul istoriei. Ei bine, cam acestea vor fi şi ingredientele pe care le întâlnim în Oracolul din Stambul.

Povestea pe care o ţese D. M. Lukas în jurul Stambulului se deschide asemeni unui basm, cu toate elementele sale tipice: Eleonora Cohen se naşte ca împlinire a unei profeţii, în Constanţa, într-o zi fatidică a anului 1877. După ce mama fetei moare la naştere, două moaşe tătăroaice apărute din senin ( urmaseră semnele prevestitoare) vor avea grija de aceasta până în momentul sosirii mătuşii Ruxandra, cea care îi va deveni mamă vitregă.

O prezenţă constanta în viaţa Eleonorei este stolul de pupeze purpurii care apăruse la naşterea ei. Intrigant e faptul că funcţia acestor păsări se reduce la aceea de însoţitori, deşi te-ai aştepta la ceva mai spectaculos, la un rol mai semnificativ în destinul lui Ellie. Cartea se încheie fără a ne clarifica scopul acestor pupeze. Te lasă cu impresia că povestea nu e gata şi speri într-o continuare. Dar poate că anumite mistere trebuie să le descoperim singuri. Poate că aceste vieţuitoare înaripate n-au avut alt rol decât acela de-a scoate în evidenţă ceva din caracterul fetei, dacă ţinem cont de faptul că aceasta era evreică iar pupezele sunt simbolul Israelului, sau de faptul că pupăza a fost considerată simbolul virtuţii în Persia. Simbolismul acestei păsări îl cunosc probabil mai bine cei care sunt familiarizaţi cu sufismul sau cu istoriile despre Solomon. Pupăza nu este doar simbolul ghidului spiritual, ea a îndeplinit şi rolul de mesager între Solomon şi Regina din Saba.

Se vorbeşte foarte mult despre geniul acestei fete de numai 8 ani. Dar genialitatea ei îmi pare greşit înţeleasă, nu cred că aceasta constă în talentul său de poliglot  sau în cunoştiinţele de istorie. Ci mai degrabă în felul cum se foloseşte de carte pentru a se adapta lumii în care trăieşte. Nu ceea ce o învaţă familia, profesorii o va modela, ci caracterul personajelor din cartea ei de suflet, Clepsidra. Eleonora crede în puterea cărţilor şi vede lumea prin prisma literaturii. Astfel, Lukas scoate în evidenţă importanţa cărţilor, felul în care acestea sunt adevărata educaţie a unui om, dar mai ales impactul literaturii asupra destinului unui cititor. Aveţi şi voi o astfel de carte de căpătâi care vă influenţează?

Povestea Eleonorei te face să te întrebi cum ajunge oare cineva să fie un geniu. Credeţi că oamenii se nasc pur şi simplu aşa, sau există ceva în evoluţia lor, un eveniment care deblochează o  caracteristică latentă a minţii, care le permite să-şi manifeste întregul potenţial? Mă întreb dacă nu cumva neputinţa unui om de a se dezvolta în exterior aşa cum îşi doreşte, sau anumite opresiuni îi determină pe unii să se refugieze spre interior, dezvoltându-şi mintea şi spiritul, devenind astfel genii.

Ceea ce o transformă pe Eleonora în Oracolul din Stambul este întâlnirea dintre aceasta şi sultan. Însă cine citeşte cu atenţie observă că fata nu face nici un fel de predicţii, ea răspunde întrebărilor doar prin intermediul unor exemple clasice din istorie, iar asta nu o face un oracol, ci doar un bun istoric, înzestrat şi cu o capacitate deosebită de a face analogii. Astfel că am putea să ne întrebăm, care este totuşi adevăratul destin, acela pe care încearcă alţii să ni-l impună, cel care se creează prin coincidenţe, sau cel care prinde contur prin alegerile personale? În ce măsură există destin efectiv şi în ce măsură modelează profetul viitorul pentru a-l adapta profetiei? Voi credeţi în profeţii?

În ciuda contextului politic în care-şi plasează  întâmplările,  a istoriei tumultoase care se împleteşte cu povestea Eleonorei, romanul este calm şi tăcut precum muţenia temporară a fetei, durerile nu se strigă, ci se înghit, pentru că Lukas nu se concentrează asupra evenimentelor din exterior ci mai degrabă pe lumea interioară a lui Ellie, care devine un prizonier al istoriei.

Textul, spre deliciul cititorilor avizi, este presărat cu numeroase referinţe literare. Aproape că m-am bucurat sa văd că sultanului îi plăcuse Femeia în alb, de Wilkie Collins, un roman pe care de mult timp tot insistă tata să-l citesc.

Niciodată n-am apreciat descrierile de peisaj într-un roman, oricât ar fi fost ele de frumoase. La autorii mai tineri şi care-au studiat scrierea creativă,  am observat o tendintă de a abuza de aceste descrieri, devenind un aspect deranjant. David Michael Lukos e primul pe care îl întâlnesc dintre aceştia, care ştie a se folosi de pasajele descriptive cu măsură, de-a crea imagini vizuale atât de puternice fără a fi obositoare: “The sky was a bottomless silky black, sprinkled with stars like spilled sugar and quiet but for a few lonely stray cats prowling the waterfront. A loose association of ships slipped through the straits and the moon was pregnant with reflected glow.”

Destinul fetei părea acela de a fi oracol. Şi totuşi, ea face o alegere care sfidează profeţiile dar şi aşteptările tuturor, să însemne oare asta că destinul există, dar e alegerea noastră dacă îl împlinim sau nu? Întrebările cu care ne lasă această carte sunt frustrant de multe, întrebări la care nu vom afla, poate, niciodată răspunsul. Şi aşa este firesc. “Căci pietrele din râul istoriei arată diferit în funcţie de locul din care le priveşti.”

Multumesc editurii All pentru oportunitatea de a citi aceasta carte!

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Namaste. Un roman de aventuri spirituale in India

Sacru e lăcașul din tine unde sălășluiește universul întreg; izvorul iubirii, înțelepciunii, adevărului și păcii – toate una sunt. Acolo, în adâncul ființei noastre, amândoi suntem unul. Esența ta e totuna cu a mea. Lumina din mine recunoaște lumina din tine. Ești în inima mea, iar eu sunt într-a ta. Îl salut pe Buddha din tine și înaintea ta cu smerenie mă înclin, Namaste.
Cӑlӑtoria din exterior spre interior e mereu una fascinantӑ, extrem de ȋnfricoșӑtoare, dar mai ales intimӑ. Iar Sega ne oferӑ o confesiune sincerӑ și nelipsitӑ de umor. O  oglindӑ ȋn care sӑ ne privim reflexiile și ocazia de a ne ȋnfrunta demonii, dacӑ vom avea curajul sӑ stingem lumina.

Recenzia completa o puteti citi aici:  http://www.azicitesc.com/sega-namaste-un-roman-de-aventuri-spirituale-in-india/



© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Patru placeri pe zi

Patru plăceri pe zi. Un titlu extrem de atractiv. Să fie oare şi conţinutul pe măsură?

Per ansamblu nu e o carte prea interesantă. Putea să aibă şi numai 10 pagini şi valoarea ei ar fi rămas aceeaşi.

În  schimb ideea pe care ne-o propune e de-a dreptul genială. Dar până nu încerci nu ai să te convingi. Eu una, sceptică din fire, nu m-aş fi aşteptat ca nişte mici plăceri să facă o diferenţă majoră în viaţa mea. Nu m-aş fi gândit că plăcerea poate fi un mijloc de a obţine fericirea.

Să nu aveţi cumva impresia că plăcerea la care se face referire în această carte este una care promovează consumul. Ci dimpotrivă, este o plăcere care antrenează în principal sufletul, o plăcere obţinută prin lucruri simple şi la îndemâna oricui, o plăcere care nu dăunează ci mai degrabă te relaxează, regenerează. O plăcere care te vindecă şi îţi hrăneşte elanul vital, care generează o stare de bucurie şi de pace interioară- contagioasă  şi care transformă atât individul cât şi anturajul acestuia.

Read more: Patru placeri pe zi. | Motivonti


© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Aleph, de Paulo Coelho

 

Desi Coelho e unul dintre preferatii mei, cea mai recenta carte a lui, Aleph, nu a fost deloc pe gustul meu.
Poate pentru ca aveam prea multe asteptari. In fond, oricat de genial ar fi el la modul general, e totusi doar un om. E normal ca nu toate cartile lui sa fie la fel de impresionante. Si poate criza spirituala prin care a trecut si-a pus amprenta si asupra operei sale literare.
Sau poate asa cum mai spunea cineva, Coelho scrie mai bine atunci cand nu vorbeste despre sine.

Pentru ca acest roman, desi apare la categoria fictiune, autorul marturiseste despre el ca este 100% autobiografic.

Pentru cei care nu au mai citit si ale carti ale lui Paulo Coelho, le-as recomanda sa nu inceapa in nici un caz cu acest roman.

Cartile lui Coelho au fost intotdeauna speciale pentru mine, fiindca mereu gaseam in ele raspunsuri la problemele ce ma framantau. Citindu-le ma simteam ca si cum acele cuvinte erau menite sa ma transforme, sa ma ajute sa depasesc un anumit obstacol, sau sa ma faca sa ma inteleg mai bine. Nu la fel s-a intamplat si cu Aleph. Desi ma intreb daca nu cumva transformarea e una atat de interioara incat e greu de perceput. Autorul chiar vorbeste despre asta in Aleph. Despre lucrurile care in aparenta nu aduc nici o schimbare in viata ta, desi schimbarea exista, doar ca e pe un plan mai subtil.
Cartea vorbeste despre criza sufleteasca prin care trece autorul si calatoria pe care o face cu Transsiberianul pentru "a-si recuceri regatul". Calatorie pe care o face insotit de un maestru taoist, de editorul sau si de o tanara si frumoasa femeie pe nume Hilal care pare sa fiu o iubire dintr-o viata anterioara. Desi pentru majoritatea acest personaj, Hilal, e unul antipatic, fiind privita ca o hartuitoare, o oportunista, mie tocmai ea mi-a placut. E singura fiinta ce-mi pare cu adevarat vie, pentru ca nu se teme, pentru ca insista, pentru ca nu renunta la lucrurile in care crede si nu se lasa impiedicata de nimic cand vrea sa obtina ceva.
Desi conceptele prezentate in aceasta carte nu imi sunt deloc straine, ba chiar sunt lucruri in care si eu cred, ma indoiesc totusi ca intoarcerea in trecut e solutia pentru o criza spirtuala din prezent. Nu sunt de acord cu faptul ca forteaza anumite lucruri sa se intample( cum a fortat-o pe Hilal sa il ierte inainte ca aceasta sa stie ce i-a facut). Cred intr-adevar ca anumite greseli din vietile trecute pot fi reparate in aceasta, sau trebuie reparate. Dar e ceva ce trebuie sa se intample in mod natural. Ceea ce face el in carte, e ca si cum ar trisa, ca sa scape mai repede de consecintele greselilor din vieti anterioare.
Cam asta-i tot ce pot sa va spun despre carte.
Chiar daca Aleph este a doua carte scrisa de Coelho de care sunt dezamagita, eu una am sa-i raman fidela pana la ultima carte, cu speranta ca urmatoarele vor fi mai pe masura asteptarilor mele.
In continuare, va las cateva citate din Aleph:

"Ceea ce ne raneste este si ceea ce ne vindeca".
"Daca noi cautam ceva, acel lucru ne cauta si el."
"Viata este trenul, nu gara."
"Nu ceea ce ai facut in viata ta trecuta iti va afecta prezentul, ci ceea ce faci in prezent iti va rascumpara trecutul si, in mod logic, va schimba viitorul."
"Asa cum celulele corpului se schimba iar tu continui sa fii acelasi, timpul nu trece, doar se schimba."
"Simti ca tot ce ai invatat nu a prins radacini, ca esti in stare sa te cufunzi in universul magic, dar nu reusesti sa ramai cufundat in el. Ca poate asta nu-i decat o mare fantezie pe care fiinta omeneasca si-o creeaza pentru a alunga frica de moarte."
"In magie, ca si in viata-exista doar momentul prezent-ACUM. Timpul nu se masoara asa cum se calculeaza distanta dintre doua puncte. Timpul nu trece."
"Aleph-punctul unde totul este in acelasi loc, in acelasi timp, o lume spirituala, un univers paralel unde timpul si spatiu sunt vesnice si mereu prezente."
"Nimeni nu pierde pe nimeni. Suntem toti un singur suflet care are nevoie sa se dezvolte pentru ca lumea sa mearga inainte si sa ajungem sa ne reintalnim. Tristetea nu foloseste la nimic."
"A trai inseamna a experimenta, nu a sta sa te gandesti la sensul vietii."
"Lumina il lumineaza doar pe un strain. Nimeni nu e profet in tara lui. Tindem intotdeauna sa valorizam ceea ce vine de departe, fara sa recunoastem vreodata tot frumosul care exista in jurul nostru."
"Rutina nu are nici o legatura cu repetitia. Ca sa atingi excelenta intr-un domeniu trebuie sa repeti si sa te antrenezi. Sa te antrenezi si sa  repeti, sa inveti tehnica in asa fel incat sa devina intuitiva."

P.S. : Daca vrei sa citesti despre ce inseamna Aleph in traditia ebraica, da click aici:
http://paulocoelhoblog.com/2012/01/03/misteries-of-aleph/



© 2012 (satmaya) All Rights Reserved