Eliade, un om, un destin

Al eseu...tot despre Mircea Eliade,scris in clasa a X-a pentru "Colocviile Mircea Eliade" de la Sighisoara.

Superb orasul, oameni foarte primitori, elevi inteligenti...a fost o placere sa am onoarea de a participa.

Si distractie pe masura.

Multumesc celor care mi-au acordat sansa sansa acestei experiente (fostei diriginte Adela Schindler)

                                                Eliade - un om, un destin

E greu sa nu remarci contributia pe care a avut-o Mircea Eliade in literatura romana. Opera sa atat de vasta si de diversa a fost scrisa cu multa pasiune dar in primul rand cu un efort urias. Si-a elaborat lucrarile Stiintifice in romana, franceza, engleza. In schimb operele literare si autobiografice le-a scris inca din perioada exilului, dupa cel de-al doilea razboi mondial, exclusiv in romana pentru ca asa cum afirma chiar Eliade: ,, Eu nu pot scrie literatura decat in romaneste. In limba in care visez…Este si limba in care pot marturisi unei femei ca o iubesc” (Mircea Eliade-Memorii, pag. 103). Ar fi atat de multe de spus despre Eliade, despre viat a si creatia lui, incat cu greu am putea spune ceva nou, caci e un scriitor enorm de mult discutat Si deopotriva apreciat. Sa spun ca a fost un celebru eseist, nuvelist, folclorist, romancier, orientalist, dar si un mare istoric al religilor? De prisos sa continui insirand numeroasele lui preocupari sau creatii precum: Tratatul de isorie a religiilor, Oceanografie, Comentarii la legenda meSterului Manole, Noaptea de Sanziene, Maitreyi, DomniSoara Christina etc.

Sunt multi care l-au criticat. Chiar si prietenul sau, Emil Cioran, ii reprosa obsesia multigrafismului nemasurat, incapacitatea de a se concentra asupra unui singur lucru Si asupra unei singure idei ca si, in schimb, faptul de a se interesa, cu entuziasm si optimism in egala masura de esential si accidental, de atemporal si cotidian, de mistica, literatura, istorie si-nu in ultimul rand-de politica. Obiectia principala a lui Cioran se referea la pozitia precara a lui Eliade situat la periferia oricarei religii ,,Nu se numara el printre reprezentantii cei mai straluciti ai unui nou alexandrinism care, ca si cel antic, pune pe acelasi plan toate credintele, fara sa poata adera la vreuna? ”. Si Cioran ajunge la uluitoarea concluzie: ,,Suntem tot iin frunte cu Eliade niste fosti credinciosi, suntem toti niste spirite religioase fara religie” ( Richard Reschika-Introducere in opera lui Mircea Eliade, pag 9). Totusi sunt destui si aceia care il apreciaza pentru ceea ce a scris. Eliade ar merita cu desavarsire titlul  de geniu al literaturii romane sau chiar de supraom. Nu sunt cuvinte potrivite care sa il descrie , e mult prea diferit fata de ceilati oameni, de alti scriitori.

Sunt multi care poate nu au auzit de Mircea Eliade, multi care l-au citit numai din obligatie, dar si cei care l-au citit din placere nu pot spune ca l-au inteles pe deplin caci a fost Ss va ramane o enigma ca orice geniu.

Cartile lui nu sunt ca altele, nu sunt genul acela de carti pe care le citesti petru a evada cateva ore din cotidian. Sunt carti care te influenteaza, te schimba si iti ofera o noua perspectiva asupra vietii. Daca vrei sa le intelegi trebuie sa le parcurgi nu numai cu mintea, ci si cu sufletul, trebuie sa parcurgi dincolo de limite, de real, de normal, uitand de toate legile universului, sa ai o gandire libera, pura.Trebuie sa vezi ceea ce el  iti  transmite, sa simti, sa fii martor si deci sa te implici.

L-am descoperit de Mircea Elide destul de tarziu, acum un an, cand am fost nevoita sa citesc Romanul adoloescentului miop. Nu mi-a placut prea mult, nu mi-a atras deloc atentia si mai ales nu l-am inteles. Mai tarziu la recomandarea fratelui meu am citit Maitreyi. Abia atunci am descoperit farmecul romanelor lui Eliade. Uitasem complet de Eliade si ma indreptasem spre alti scriitori. Pana acum. Vroiam sa fac un eseu si nestiind ce tema sa aleg m-am intors de la biblioteca cu un brat de carti .Si am inceput sa studiez. Afland atat de multe lucruri mi-am pus intrebarea: De ce sa aleg o tema anume si sa spun ceva despre care au vorbit multi alii inaintea mea? Mai bine sa vorbesc despre Eliade asa cum il vad eu.

M-a impresionat atat de mult cum nu am crezut ca o poate face un scriitor. A trezit in mine acea dorinta de cunoastere pe care o avea si el. M-a facut sa cred in mine, in destin. M-a facut pur si simplu sa privesc viata  cu alti ochi, sa am alte asteptari de la viata, sa gandesc altfel. M-a facut sa vad si sa cred in acele semne despre care el vorbea, semne pe care le cauta si Stefan Viziru din romanul Noaptea de Sanziene.

Si pentru ca am ales sa vorbesc despre Eliade asa cum il vad eu, vreau sa mentionez cateva lucruri despre el care mi-au atras atentia, m-au impresionat si m-au facut sa il admir:

La fel ca majoritatea scriitorilor nu a avut darul de a scrie pur si simplu, ci a fost nevoie sa depuna un foarte mare efort, sa se supuna unei munci indelungate si coplesitoare: ,,Ma culcam spre dimineata, dar nu dormeam decat 3-4 ceasuri. Imi pregateam o ceasca mare de cafea Si ma intorceam la lucru. La un moment dat mi-am dat seama ca nu mai stiu in ce zi a saptamanii ma aflam. Nu ma incumetam sa cobor si sa intreb portarul. Mi-era teama ca ma voi prabusi pe scari.” (Mircea Eliade-Memorii,pag.93).
,,Labor omnia vincit improbus” (munca neincetata invinge totul) ,aceasta maxima a lui Virgiliu pare sa-i fi ghidat lui Eliade toata viata. El a lasat posteritatii o opera globala de o impresionanta bogatie si intindere, in jur de cincizeci de volume, printre care lucrari despre istoria miturilor si a ideilor religioase, romane, nuvele, piese de teatru, culegeri si studii, articole de ziar o corespondenta intinsa cu diverse personalitati, ca si un jurnal de aproximativ zece mii de pagini din care s-a publicat cam abia o sesime. (Richard Reschika- Introducere in opera lui Mircea Eliade, pag 7)

Eliade a scris foarte mult Si intr-un timp destul de scurt. Se grabea. Se grabea probabil de teama ca nu va apuca sa  termine tot ce si-a propus, tot ce trebuia sa spuna lumii. De aici si truda cu care scria, ritmul alert. Ii era mai ales teama datorita contextului politic, datorita miscarii legionare. Se temea ca va pieri in urma unei morti colective: ,,Acum in noaptea de 9 septembrie 1940, necesitatea- as fi spus fatalitatea unei ,, morti colective” , intr-un adapost din Londra va tulbura prin enigmatica ei indiferenta( n-as putea sa o numesc absurditate) . Daca ma asteapta un asemenea trist final inseamna ca de la un anumit moment dat am apucat pe un drum care nu facea parte din destinul meu. Daca destinele noastre erau asa cum mi se parea solidare, ar fi trebuit sa mor singur, asa cum a murit Nae Ionescu, ingaduindu-i-se un rastimp ca sa mediteze, sa se roage. Enigma mortii colective care ma astepta ma impiedica sa ma ,, adun” , sa realizez ca de la o clipa la alta, voi inceta sa exist...”(Mircea Eliade-Memorii, pag. 13)

Mircea Eliade s-a stins din viata in aprilie 1986 cu o carte in mana. Fara sa o fi scris pe cea care l-a tentat atat de mult. Omul ca simbol. El. Destinul hotarase altfel...

,,Dar destinul hotarase altfel..”. Ultima fraza a ultimei carti scrise de Eliade. Ultimul simbol pe care ni-l propusese. Aici sacrul nu mai este preocupat sa se camufleze. Pentru ca o opera neterminata sa se incheie cu aceste cuvinte, ea trebuia sa fie scrisa de un Eliade. Inainte de a pleca, decodificatorul mistrelor adauga inca o cheie celor care ni le lasase deja. Ca inca o lumina inainte de a se cufunda in cea a ,, vietii de dupa viata”

Si atunci se mai poate confirma cu certitudine ca nu a avut timpul necesar sa poata termina aceasta carte? Timp...Carte...Daca Eliade a fost stapanit pana la obsesie de carte,aceasta este pentru ca ea constituia pentru el un mijloc privilegiat de ,,a iesi din timp” de “a pune in valoare moartea conceputa ca reintegrare”. Dar si aici destinul hotarase in mai multe imprejurari altfel:atatea note, manuscrise, caiete pierdute la Londra in timpul razboiului, arse din nebagare de seama la Paris si, ila sfarsit, mistuite de flacari la Chigago intr-un incendiu inexplicabil...Cine poate spune cat de puternic a fost pentru el acest ultim soc?

In acea zi Eliade se temea ca nu cumva focul sa fi distrus printre altele si manuscrisul Jurnalului sau, martor afectiv al vietii sale. Profund afectat sa fi vazut el in asta sub aparenta profanului,unul din acele semne pe care stia sa le descifreze ca nimeni altul? ,,Moartea colectiva” care il preocupa de atata timp, incepea cu cea a scrierilor sale, inedite, ataca perfid amintirile.

Destinul hotarase astfel...

Bibliografie:

·        Mircea Elide-Memorii,BucureSti,editura Humanitas,1991

·        Mircea Elide-Noaptea de Sanziene,BucureSti,editura Univers enciclopedic,1999

Silvana Potocean, clasa a-X-a E, Liceul Teoretic ,,Mircea Eliade”, Resita,

Coordonator- prof. Adela Lungu(Schindler)



 © 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

Viata ca spectacol

Nu cunosc în creația lui Eliade decât două piese de teatru. La drept vorbind, nu le știu decât titlul și tematica. Una îl aduce în scenă pe Brâncuși și Coloana nesfârșită, cealaltă o Ifigenie modernă. Mă frapeaz însă prezența teatrului și a actorilor în romanele și nuvelele lui Eliade. A consacrat oare cineva o teză de doctorat sau un studiu acestei teme?

S-ar putea începe cu o nouă lectură a romanului Nouăsprezece trandafiri: alăturând povestirile în care teatrul este pus în scena, ar apărea îndată fragmentele despre arta actorului, despre teatru, despre experiența somnului; ar apărea în sânul operei lui Eliade, un eseu care ar purta acest titlu imaginar: “Introducere în arta și tehnica dramatică conforme epocii nostre”; sau “Introducere la o dramaturgie posibilă”(este și titlul cărții pe care un personaj din Nouăsprezece trandafiri se pregătește să o publice sub numele lui, cartea nefiind însă a lui- dar a cui ar putea fi? se intreabă  cititorul).

În opera lui Eliade se află ascunsă o carte despre semnificația teatrului. Iar semnificația teatrului este aceea de a revela invizibilul prin spectacol, de a manifesta ascunsul, învăluindu-l în aparență, de a merge spre adevăr pe calea ficțiunii. Teatrul este acel loc în care realitatea și ficțiunea, vizibilul și invizibilul sunt indisociabile. Arta face corp comun cu corpul actorului, artistului, iar ceea ce este reprezentat este la fel de prezent ca și prezența publicului. Dar ce este de fapt această prezență a publicului?Treaz, adormit, pe scenă ești și unul și celălalt. Literalmente eu este altcineva. Teatrul este propriul său dublu. Iar spectatorul însuși, ca într-o oglindă, ca într-un vis, e dublu și totodată transportat. Acest lucru este afirmat chiar de unul din personajele create de Eliade, și anume Ieronim Thanase din nuvela Uniforme de general: Voi apărea pe scenă în rolul fantomei...tot eu voi juca și pe Hamlet. Ne vom afla amândoi pe scenă, Hamlet și fantoma tatălui, adică voi fi eu de două ori și în același timp. 

Cel puțin de la Shakespeare și Calderon de la Barca, scena este metafora lumii, a vieții de aici și a celei de dincolo. Metaforă în act. Este visul demult sensibil văzut de fiecare, nu numai de cel care doarme; el poate fi atins, atins măcar cu ochii. O parabolă a existenței noastre ambigue, incerte, insesizabile. Se poate însă face deosebirea între o artă teatrală în care realul și imaginarul, sau obișnuitul și nebunia se opun, și teatrul în care realul și spiritualul, pământul și locul adevărului dialoghează: abis infernal, purgatoriu, cer. Și desigur teatrul care pune în scenă iluzia-prin iluzia comică-este metafora unui teatru în care potrivit lui Claudel tot ce se întâmplă este parabolă, iar tot ce este, simbol, teatru după chipul și asemănarea vieții, a condiției umane și care, prin intermediul acestei meditații sensibile, prin intermediul dramei ce se joacă, îl invită pe spectator să treacă dincolo de aparențe, de opacități.

În povestirile lui Eliade, teatrul este un loc intermediar între lumea obișnuită și incredibil. El este totodată evocarea operei de scriitor în care cititorul se uită și se regăsește pe sine. Ar trebui să zăbovim mai mult asupra semnificației teatrului, a referințelor la teatru în operă sa. E izbitor să constați că în Încercarea labirintului, pentru a evoca o alta experiență a timpului (experiență accesibilă unui yoghin), Eliade folosește un exemplu familiar tuturor: metamorfoza timpului în teatru. După cum timpul liturgic diferă de timpul profan- acela al cronologiei și al întrebuințării noastre obișnuite a timpului- tot așa, timpul teatral este o ieșire în afară timpului uzual. Și muzica de altfel- cel puțin o anumită muzică, mă gândesc mai ales la Bach- ne face uneori să ieșim din timpul cotidian. Această experiență a făcut-o fiecare dintre noi, de aceea, ea poate să îl facă și pe cel mai profan spirit să înțeleagă timpul sacru, timpul liturgic.

Începând cu romanul  Nouăsprezece trandafiri putem spune că aici tema fundamentală este funcția mitic-catartică a spectacolului ca instrument de inițiere și eliberare, temă variată de Eliade și în povestirile: Uniforme de general, Incognito la Buchenwald, În curte la Dionis. Credo-ul trupei de actori din acest roman este acela că toate întâmplările istorice, dar și cele individuale, sunt manifestări concrete ale sufletului universal în accepția filozofiei lui Hegel, manifestări al căror conținut simbolic poate fi descifrat prin teatru. Revelarea semnificaților simbolice a gesturilor, acțiunilor , pasiunilor și chiar a credințelor noastre, se obține participând la un spectacol dramatic așa cum îl înțelegem noi. Numai după experiența câtorva spectacole de acest fel, spectatorii vor izbuti să descopere semnificațile simbolice, transistorice, ale oricărui eveniment sau incident cotidian. Într-un cuvânt, spectacolul dramatic ar putea deveni, foarte curând, o nouă escatologie, sau o soteriologie, o tehnică a mântuirii .

 

Teatrul ca un simbol cvasimagic și religios poate oferi omului modern posibilități încă nebănuite de a evada din viața cotidiană, profană. Unul din persoanjele acestui roman, pe nume Pandele, este convins să participe la o serie de inițieri mistice, prin intermediul spectacolelor de teatru experimental, ale lui Ieronim Thanase. Pandele acceptă și descoperă o cale de evadare din timpul istoric. Este pus în legătură cu Ieronim Thanase, și astfel, Pandele găsește drumul spre eternitate, trăind experiența spectacolului ca pe un exercițiu de recuperare a evenimentelor uitate. De cele mai multe ori spectacolul exprimă o atitudine donquijotească  (de ucidere a fricii de moarte, prin fixarea în intimitatea morții) sau de neimplicare. Reducând toate dimensiunile timpului la clipa prezentă, spectacolul cuprinde esența lumii sau, cum spune un personaj, adevărul total, adică ceea ce ne este dat să cunoaștem numai după moarte:

”Dragul meu, în  zilele noastre, spectacolul este singura șansă de a cunoaște libertatea absolută și acest lucru se va adeveri și mai mult în viitorul apropiat. Precizez: libertatea absolută, pentru că nu are nimic de-a face cu libertățile de ordin social, economic, sau politic. Pentru unii dintre contemporanii noștri, cu privirile îndreptate nostalgic spre trecut, ceea ce ni se pregătește echivalează cu  unele din infernele evocate de Orwell în 1984 sau alte anticipații de acest fel. Urmașii noștrii dacă nu vor știi să descopere tehnicile de evadare și să utilizeze libertatea absolută care ne este dată în însăși structura condiției noastre de ființe libere deși încarnate, urmașii noștrii se vor considera cu adevărat captivi pe viață într-o temniță fără uși și fără ferestre- și în cele din urmă vor muri. Știu doar că libertatea absolută există și că cel care o cunoaște- sau o primește în dar dispune de posibilități pe care nimeni din noi nu le poate imagina. Știu asta pentru că  m-am convins de mult, pe spinarea mea, că omul, ca și Cosmosul, are mai multe dimensiuni decât cele pe care le-am învățat la școală, aici, în Occident, de trei mii de ani”

Să nu uităm de asemenea să precizăm că în concepția lui Eliade, libertatea este o stare privilegiată a celui care scapă de sub teroarea istoriei, prin moarte sau prin diferite tehnici ale evadării din timpul profan, cum ar fi ritualurile de purificare, spectacolul, izolarea ascetică, meditația. Și cum tot din perspectiva lui, ieșirea din sistem cere inițiere și imaginație, iată deci rolul fundamental pe care îl are spectacolul. Și în nuvela Incognito la Buchenwald teatrul, spectacolul are același rol esențial în viața oamenilor, așa cum, chiar personajele au descoperit-o și acum o mărturisesc: Noi, câțiva, am ajuns mai demult la concluzia că numai prin teatru, adică prin spectacol, am putea izbuti să arătăm că, deși condiționați și îngrădiți din toate părțile, noi, ca și contemporanii noștrii din celelalte țări și continente, nu suntem asemenea șoarecilor prinși în cursă. Dacă așa cum credem noi, numai spectacolul poate arăta că oamenii din zilele noastre nu sunt în situația șoarecilor prinși în cursă, trebuie să precizăm modalitatea libertății de care dispun. Este evident bunăoară, că într-o situație limită, ca la Buchenwald, libertatea nu poate fi decât interioară. Așadar aproape imposibil de verificat de ceilalți din jur. Pe de altă parte, acea libertate interioară absolută nu se dobândește ușor. În fond cucerirea ei este tot atât de diferită pe cât este cucerirea libertății exterioare, bunăoară evadând dintr-o închisoare modernă..”

Nici în Uniforme de general, personajul Ieronim nu se lasă mai prejos în a da definiții legate de spectacol, el afirmând: Pentru mine realitatea este adevărul total, adică ceea ce ne este dat să cunoaștem numai după moarte. Dar arta, și în special teatrul, spectacolul ne revelează acest adevăr în tot ce se întâmplă în jurul nostru, și mai ales în tot ce ne putem imagina că se întâmplă. În fond, teatrul, ca și filozofia, este o pregătire pentru moarte. Cu deosebirea, pentru mine capitală, că spectacolul anticipează revelația morții, pentru că îți arată toate acestea aici pe pământ, în viață de toate zilele.

Dar dincolo de toate aceste afirmații și definiții, dincolo de ceea ce unii iau drept simple fabulații sau doar rezultatul unei imaginații mult prea bogate, e de fapt mult mai mult, e de fapt cartea ascunsă a lui Eliade, care ni se relevă doar prin îmbinarea întregii sale opere. Abia acum am înțeles ceea ce a vrut Mircea Eliade să spună afirmând: că pentru a putea judeca ceea ce am scris, cărțile mele trebuiesc judecate în totalitatea lor. Dacă ele au vreo semnificație, atunci aceasta apare numai în totalitatea operei, din nefericire, eu n-am scris nici o carte care să mă reprezinte în intregime.

E ca în cazul unui puzzle, îl ai în câteva zeci sau sute de bucăți și până nu le pui împreună nu vezi nici o imagine, nu știi ce semnifică, nu au nici un sens, despărțite sunt doar niște bucăți colorate, pe când aranjate împreună într-o anumită ordine îți înfățișează un tablou mirific. Tot așa e și cu cărțile lui Eliade, luate separat sunt doar niște povești frumoase și interesante, abia când le iei pe toate drept una, alcătuind un întreg, abia așa toate acele frânturi de adevăr îți permit experimentarea unei revelații de nebănuit.

Oare să fie întâmplătoare și apariția acestui personaj, Ieronim, în toate aceste opere citate? Sau să fie el chiar un dublu al autorului? Oare nu tocmai prin acest personaj încerca Eliade să ne dezvăluie ceva, nouă, celor  care avem ochii să vedem dincolo de aparențe? Însuși personajul Ieronim își dezvăluie menirea: ”Pentru asta m-am născut, pentru spectacol” și ne spune prin  mesaje de salvare camuflate în simboluri și parabole adevărurile pe care le deține:  ”Eu nu fac altceva, nu pot face altceva decât să vă spun, dar voalate ca într-o oglindă veche, cum a fost oglinda noastră, nu pot face altceva decât să vorbesc, în imagini și parabole, de taina care mi-a fost încredințată. Și nu numai vouă, familiei și prietenilor, ci și celor pe care îi întâlnesc din intâmplare”

Poate că mesajul pe care acest personaj ni-l transimte e acela că Eliade ne dezvăluie ceva, un secret, un adevăr, prin opera sa în întregime și nu trebuie decât să știm să îl descifrăm. Nu întâmplător se repetă acest îndemn de a lua viața ca un spectacol deoarece ”cât timp ne vom putea costuma și vom putea juca suntem salvati”. La ce se referă oare  același personaj când spune:”.a nu-ți fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca un spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricând prin imaginație și putem modifica spectacolul așa cum vrem noi.” Nu cumva la liberul arbitru, la faptul că nu e e așa cum cred majoritatea oamenilor, că soarta nu ne e bătută în cuie, ci poate e doar schițată în creion iar noi o putem modifica prin imaginație. În orice caz, ce-ar fi să încercam și noi să trăim viața ca spectacol așa cum suntem îndemnați?

Bibliografie:

·    Eliade, Mircea, In curte la Dionis, Incognito la Buchenwald, editura Tana, Bucuresti, 2005.

·    Idem, In curte la Dionis  , In curte la Dionis, editura Tana, Bucuresti,2005

·   Idem , In curte la Dionis, Uniforme de general, editura Tana, Bucuresti, 2005.

·   Eliade, Mircea, Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet, Incercarea labirintului, editura Humanitas, Bucuresti, 2007

·   Eliade, Mircea, Nouasprezece trandafiri, editura Humanitas, Bucuresti, 2007.

·   Richard Reschika- Introducere in opera lui Mircea Eliade, editura Saeculum I.O., Bucuresti, 2000.

Cine crede in suflete-pereche?

Mai credem azi in asa ceva?Unii da,altii nu.Nici nu e de mirare,cand multi nu mai cred nici in dragoste,sau dragoste la prima vedere...Pacat..Pentru ca necrezand in suflete pereche,atunci cand iti vei intalni jumatatea,o vei pierde atat de usor...
Exista multe legende legate de suflete-pereche,n-am sa vorbessc prea mult despre ele,le gasiti foarte usor pe google...

Se spune ca la inceput oamenii erau fiinte androgine, cu 4 maini, 4 picioare si un cap cu doua fete,erau jumatate parte masculina,jumatate parte feminina.Zeus,fiind gelos pe ei( sau in alte variante, din cauza indepartarii lor de divinitate) i-a pedepsit separandu-i si fortandu-i sa-si petreaca toata viata/vietile cautandu-se.

Povestea mea incepea intr-o noapte de iunie....Nici nu banuiam ca din acel moment avea sa se schimbe totul,atat de brusc si de mult...ca practic eram intoarsa pe dos...uragan,cutremur,tornada sunt cuvinte mult prea slabe in intensitate pentru a descrie ceea ce s-a petrecut in sufletul si in viata mea datorita Lui...Nu cred ca stiam de la bun inceput sa el e sufletul meu pereche....Desi a fost de ajuns o singura privire pentru a declansa....am stiut ca cel putin e dragoste la prima vedere.Indiferent de ce-a urmat intre noi,bune,sau mai mult rele,am stiu intotdeauna ca el nu e un oarecare ci e El,Acela...

Cum am stiu?Greu de spus,anumite lucruri nu se pot descrie,ci doar simti,caci numirea lor le diminueaza cu mult semnificatia.....Mereu eram intrebata ce anume vad la el,mi se spune si eram constienta ca nu e atragator,nu e inteligent,nu e bogat, nu e nici macar un tip de treaba,ba chiar puteam sa-i insir numeroasele defecte si nici o calitate....Nu stiam ce sa raspund initial,mai tarziu spuneam ca ma atrage ceea ce vad in privirea lui.

Abia ceva ani mai tarziu am descoperit ce inseamna cu adevarat dragoste, ca nu poti iubi cu adevarat decat atunci cand il iubesti pe celalalt pur si simplu,nu pt un motiv anume.Daca spui ca il iubesti pentru ca e intelegstor,glumet, afectuos etc...e clar...il iubesti conditionat..iar daca motivele pentru care il iubesti ar disparea...daca el ar deveni dintr-o data rece,ursuz,indiferent...si dragostea ta pt el s-ar duce...Ori asta nu e dragoste....Dragoste e ceea ce simteam eu pentru el, cand il iubeam fara motiv, fara sa ma faca fericita in vreun fel, fara sa fiu atrasa fizic de el...

Va intrebati poate ce s-a intamplat intre noi?Nu,din pacate nu am ramas impreuna...poate ca timpul e de vina...poate ca uneori pierzi lucrurile bune pentru ca apar la momente nepotrvite....eram prea mici amandoi si imaturi,eu 15,el 18 ani...

Si totusi cum sunt asa sigura ca el e "The One" ? Pai,in afara de motivul de mai sus, mai e si felul in care mi-a schimbat el viata....enorm de mult...si in mare parte in bine, cu toate ca partile mai neplacute ale relatiei cu el au fost cele care au condus la schimbari majore si benefice...El e cel care m-a rupt din banalitatea acestei lumi, care mi-a deschis ochii si m-a facut sa fiu diferita( da,si dicila,stiu :) )si sa ma orientez si spre cele interioare,nevazute :) .De asemenea el e cel care mi-a dat putere, care m-a facut sa fiu imuna suferintei, care m-a facut sa privesc lumea cu ochi de copil,si sa pastrez mereu,vie,in suflet speranta...

Nu sunt cu el si totusi sunt fericita cand imi amintesc de el, nu sunt trista ca ne-am despartit, nu l-am pierdut definitiv, stiu cu siguranta ca intr-un final, intr-o alta viata vom fi impreuna, pentru ca il simt,e o bucata rupta din mine ...Si ma bucur stiind ca ceea ce sunt azi, ceea ce e mai bun in mine, e datorita lui.Nu pot decat sa am rabdare si sa continui pe drumul cel bun si intr-un final, vom fi iar unul....

Cum trebuie noi sa privim relatia dintre noi si cel pe care il consideram suflet-pereche?In primul rand nu trebuie sa comfundam iubirea cu sufletul-pereche, iar apoi sa nu avem idee gresita ca daca ne intalnim jumatatea trebuie sa ramanem cu ea.Multi oameni nici macar nu-si intalnesc jumatatea,asa ca trebuie sa fim recunoscatori daca noi am gasit-o deja.Scopul unei asfel de reuniuni nu e sa ramanem impreuna, putem sta impreuna 2 minute,2 zile sau 20 de ani...nu asta conteaza...ceea ce conteaza e ceea ce ne ramane in urma acestei regasiri, ce invatam, cum ne schimba...pentru ca asta e in fond scopul, sa ne oferim sprijin unul altuia in evoultia spirituala, sa ardem karma negativa ce s-a acumulat intre noi de-a lungul vietilor...

Un suflet pereche sau mai multe?Eu consider ca exista 2 termeni diferiti"jumatate" si "suflete-pereche".Cu toate mai sus am folosit conceptul de suflet pereche vorbind despre El, sensul e de fapt de "jumatate".Jumatatea e de fapt sufletul-pereche principal, pt ca,da,exista si suflete pereche secundare.Sunt alti oameni pe care ii intalnim de-a lungul vietii si fata de care,fara nici un fel de explicatie logica ne simtim atrasi.Nu e atractie fizica, nu e pt ca ne-ar placea caracterul lor,ci pt ca ne regasim in ei, pentru ceea ce vedem in ochii lor, ca doar nu degeaba se spune ca ochii sunt oglinda sufletului...

Ce putem face legat de celalalte suflete-pereche?Nimic,sa nu ne ambalam prea tare, rolul lor e mai minor,pot face parte din viata noastra cateva zile,sau cateva luni,ii putem vedea zilic sau o data pe an...Important e sa nu-i confundam cu jumatatea noastra sau cu dragostea.Trebuie sa realizam ca sunt persoane pe care le intalnim pentru ca avem nevoie de ei, sau ei de noi pentru a progresa in viata, si tot ceea ce trebuie noi sa facem e sa decsoperim motivul pentru care ne-a fost destinat sa-i intalnim, sa decsoperim lectia ce trebuie invatata...

Stiu, e complicat cu iubirea, si de mule ori daca stam sa o analizam isi pierde tot farmecul sau mai in ceata ne baga.....asa ca sfatul meu e, daca nu stiti ce sa faceti, ascultati-va inima, pentru ca de obicei ea e cea care are dreptate

Dragii mei, Iubiti-va mult, dar frumos, si nu uitati ca-i ,, o mare durere sa iubesti,o mare nenorocire sa scapi de aceasta durere “…( I L caragiale )




 © 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

Ce e viata de fapt?

Cu totii avem momente in care ne punem astfel de intrebari existentiale.Suntem nedumeriti,nu intelegem care e rostul nostru pe lume,cum,de ce am fost creati.Ne intrebam daca Dumnezeu chiar exista si daca raspunsul e da,atunci de ce este atata nedreptate in lume?De ce oamenii care fac numai bine sunt rasplatiti cu rau,iar cei care sunt interesati numai de bunastarea propriei persoane,care frang inimi si-i calca in picioare pe ceilalti,in loc sa fie pedepsiti,le merge totul perfect.Raspunsul la toate aceste intrebari nu e unul,ci difera in functie de persoana,pentru ca adevarul desi e unul singura poate fi spus in multe feluri si se poate ajunge la el pe diferite cai.Pentru cei care cred si in lucrurile ce nu pot fi dovedite,in concepte precum reincarnarea, raspunsul e mai simplu:Karma-acea lege a vietii care face ca ceea ce noi gandim sau facem acum sa se intoarca la noi in viitor.Karma e principiul la care noi ne referim atunci cand spunem:"ce semeni culegi" "se intoarce roata" sau "orice actiune are o reactiune",legea Karmei fiind una dintre cele 7 legi universale (http://www.geealife.ro/art-05-_cele_7_legi_universale.htm
).Dar pentru ca de cele mai multe ori intre cauza si efect intervine o durata mai lunga de timp, luni, ani sau chiar vieti, noi nu ne dam seama de acest lucru si-l numim ca fiind o nedreptate, sau ca Dumnezeu e aspru si ne pedepseste fara sa meritam.

"A nu-ţi fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricând, prin imaginaţie, şi putem modifica spectacolul aşa cum vrem noi".

Daca am intelege cu totii acest lucru ,viata ar fi cu mult mai usoara si mai lipsita de griji.Ce poate sa fie viata daca nu un spectacol, o piesa de teatru, iar noi actorii principali. Depinde de noi daca vrem ca spectacolul sa fie o drama, o comedie, sau pur si simplu o aventura. Noi alegem rolurile pe care le jucam si putem atat de simplu sa le schimbam atunci cand nu ne mai plac. Putem alege oricand, oriunde, orice rol ne dorim. Nu trebuie decat sa-ti doresti cu toata fiinta ta ceva, sa ceri universului si vei primi. Binenteles, ai grija ce-ti doresti, si asta e o lectie pe care trebuie sa o inveti, pentru ca de multe ori iti doresti ceva dar fara sa te gandesti la consecinte. Eu intotdeauna primesc ceea ce imi doresc si de cele mai multe ori realizez ca nu a fost deloc intelept din partea mea sa imi doresc asa ceva. Dar pana la urma poate ca nici asta nu conteaza, tot raul e spre bine. Cum altfel poti cunoaste binele, il poti pretui, daca nu experimentand intai raul. Trebuie sa treci prin tot ceea ce e negativ, prin intuneric pentru a ajunge la sfarsit la lumina. Putini sunt cei care se nasc si traiesc in lumina inca de la inceput.

"Viaţa este durere, fiindcă e încadrată într-un ocean de iluzii şi, în acelaşi timp, viciată de ignoranţă".Si totusi noi am ales durerea chiar de ne vine greu a crede, noi alegem sa traim cu iluzii, n ignoranta. In adancul nostru stim adevarul dar preferam sa ne mintim, sa traim ca si cum am fi nestiutori.Viata e doar o scena, iar noi am ales sa traim in acest fel, pe Pamant pentru a putea experimenta, pentru a putea materializa gandurile si sentimentele noastre. Dar ne-am implicat atat de mult in acest joc, ne-am luat rolurile in serios incat am uitat originea noastra, fiintele spirituale ce suntem, am uitat ca acest corp pe care l-am primit la venirea pe Pamant e doar vehiculul de care am avut nevoie pentru a putea experimenta, si ne-am identificat cu corpul, cu materia. Am devenit amnezici. uitam ca nu avem un scop anume care trebuie neaparat indeplinit la un tremen limita,ci doar trebuie sa traim, creand toate situatile pe care vrem sa le experimentam. Traim in frica, crezand intr-un Dumnezeu tiran, asteptandu-ne neputinciosi sfarsitul. Chiar si asta am uitat, ca nu exista sfarsit, ca suntem fiinte nemuritoare,s ufletul e vesnic, doar corpul se intoarce in pamant de unde a fost creat. Noi, sufletul renastem intr-un alt vehicul, intr-un alt timp si spatiu pentru a experimente si alte lucruri.
Cel mai rau lucru pentru noi e frica pentru ca inevitabil ea conduce la o moarte temporara a sufletului, si nu exista moarte mai cumplita decat aceasta, decat a fi mort deja ,pe dinauntru, cu mult timp inainte de vreme asa ca nu lasati frica sa va controleze viata.
E datoria noastra sa traim viata pentru ca noi am ales-o, sa lasam la o parte teama, sa ne cunoastem adevaratul potential si sa avem curajul sa facem toate lucrurile pe care le visam.
Iubeste si fa ce vrei
Sensul existentei si datoria fiecarui om este creatia.

 © 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved