Britannia Road 22 (english version of my review)

Novels crafted on the wartime theme are always heartbreaking. I’ve read plenty of them, but somehow, Britannia Crossroad 22 has that spark wich makes it stand above all. It’s different, so personal, as if it was built with your fears, thoughts and feelings. It’s not that much about the Second World War, but more about the scars left on those who lived it.When we talk about dark times in history we, usually ask ourselves how hard is it living through something like this, how could one survive? But we usually forget to ask ourselves " what about after"?

Can you really move on, or go back to the life you had before? Why do we pay so much attention to the battles, to the heroes and villains, but not to the common people's stories. Why not focus on those lifes shaped by war? Perhaps because these ones usually can’t be told. People deny, ignore what they can’t face to remember. Talking about memories is like living the trauma again. You want to burry those ones, just like you do with the dead people. Physically, you survived, but what about your soul? When you need to survive you forget everything else. And we notice this in the very first pages. When asked what is she “housewife or housekeeper”, Silvana answers with “surviver”.

People say this story is about the primal bound between mother and child. I don’t think that books have a strict meaning, they rather reflect, like a mirror, what’s already inside of us. Not beeing a mother myself, I can't see these things. For me it’s more about the distance and time that builds walls between two people. About  the traumas they're forced  to face on their on, changing them so much that they become strangers .

No matter how great is the second chance offered by the present, they can’t really enjoy it, because each one of them is somehow haunted by the past. Witnesses of a troubled world,  their silence hides secrets that makes them feel awkward together, like three strangers trying to replay the family game. A role they never actually knew. But how could they, when just a few months after Aurek was borned, the war was knocking at their door, asking for Janusz’s arm. Their reunion should be a great thing, it’s what they hoped for, but the wife cries every night, the husband dreams about another woman, and the poor kid hates his dad.

Janusz is far from the hero type. But he is to be appreciated for his positive thinking and for being such a hardworking man. On the other hand, he’s rather a weak men, in war he was a coward, hiding behind a woman’s skirt, as if the war gives him the right to forget about morals. He’s too stuck in his own dreams to see how his wife is slipping away through his fingers. How hard were his days of war, comparing to Silvana's struggle? With a manlike courage, Silvana is rather the hero of this story. But about her bond with the kid, I can say it is indeed very strong, but not sure if worthy of admiration. It’s almost a sick one.

The most impressive of all, is the portrait of Aurek. While others have to readjust to the world, for him things are different. Growing up in a nearly primitive and especially hostile environment, the boy does not know what civilization means. His savagery is not to be blamed because that’s all that he ever knew. But despite his strange behaviour, Silvana’s son seems smart and endowed with the potential to adapt, even if, inside, he will always be more like a man of the forest. The most heartbreaking secret is the one Silvana hides about him. She may never tell him to truth, but somehow, seeing his hostility, I’m sure deep down in his soul he always knew it.

 I notice many reviewers talk about the narrative technique that the author, Amanda Hodgkinson, uses to create this novel, about how she’s mixing the three perpective and the oscillation between the present (the time spent on Britannia Road 22) and the past (during the war). I’ve seen this trick many times but it always ends up being a catastrophy,  because it creates confusion and disruption. But not here. Amanda is doing such a great job with how she handles these narrative tools. That’s how she amplifies the dramatic effects of the story and curdling narration in this way makes sense. The way she's gathering fragments of her character’s past , in order to shape them better and give them a meaning, is a reflexion of how the characters need to recall their life, bringing everything to the surface to get a sense of completion before moving on.

The pain does not come from the drama of these people shaped by war, but from the things lightened inside you by their story. Britannia Road 22 is not just an address, a fictional house. It’s the mask of perfection , behind her closed doors we hide so many shameful secrets. A beautiful house, survivor of destruction, a stained glass door and a blue bird, but if you look closely, you’ll see a crack, just like in the story of the polish couple. A single crack, but it’s enough to make it so fragile,  because want it or not, it’s enough for all of your secrets to sneak through and get to the surface. Each of us carries within himself a small war and his past like a ticking clock, a bomb ready to explode any second now, threatening to destroy your life hardly rebuilt on second chances. What once was buried, must now emerge to the surface. This is the only salvation, because something hidden can’t be washed away.

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Simbolismul crucii, de Rene Guenon

Câţi dintre voi folosiţi într-un fel sau altul acest simbol al crucii? Este atât de prezent în vieţile tuturor, dar cei mai mulţi dintre noi nu ştim care e scopul sau sensul lui. Tocmai acesta este rolul volumului de faţă, de a suplini această lipsă de înţelegere, de a crea o punte între esenţa unei noţiuni şi modul în care se manifestă. Trebuie să avem mare grijă să nu confundăm o idee cu forma deteriorată şi instabilă prin care suntem capabili să o transpunem în plan fizic în încercarea de a o înţelege, căci cele mai grave erori metafizice provin din insuficienta înţelegerea şi interpretarea greşită a simbolurilor


Recenzia mea completa o puteti citi aici:
http://www.bookblog.ro/recenzie/axis-mundi-2/



© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Dune. Sau cum dorintele devin realitate.

"Rostit ori nerostit, un gand e o realitate si are putere" (Dune, vol.1)
In ceea ce priveste puterea pe care o au gandurile in conturarea realitatii, nu mai am de mult timp indoieli.

Mi se intampla adesea sa imi doresc ceva si destul de repede dupa aceea, chiar in decurs de cateva ore, dorinta mea sa inceapa a se materializa.

Cea mai recenta experienta este legata de Dune.Sa va povestesc:

Se intampla acum vreo 2 saptamani...eram in bucatarie si mancam niste caise. Nu stiu cum sunteti voi, dar eu mereu fac asocieri intre mirosuri/gusturi si anumite experiente. Ei bine, eu caisele le asociez cu saga lui Frank Herbert, Dune. De ce? Pai...acum vreo cativa ani, intr-o vara, am avut o saptamana mai ciudata in care n-am facut altceva decat sa mananc caise si sa citesc Dune. De aici si asocierea mea, v-ati prins. Acum sa  revenim: eram in bucatarie  mancand caise si fiind si mama prin preajma,  i-am zis " ah, ce ar merge niste Dune acuma!". Degeaba imi doream. Nu le aveam. Acum cativa ani cand am citit cartile, le luasem imprumut de la biblioteca. Asa ca mi-am pus pofta'n cui. 

Buuun, merg apoi in camera mea, dupa vreo jumatate de ora, deschid laptopul, dau sa citesc mailuri si...surpriza! Tocmai se ivise oportunitatea de a primi Dune. Evident, n-am stat pe ganduri si le-am cerut. Doar volumul 1 si 2 din pacate. Dar totusi...la nici jumatate de ora dupa ce mi-am manifestat dorinta de a reciti aceasta carte, s-a si ivit ocazia de a intra in posesia ei. Si nu imprumut.

Buuun, citesc eu cu nesat cele doua volumele si-apoi ma apuca depresia. Mai vreau Dune, de unde sa iau Dune? Asa suparata eram ca nu mai aveam Dune, incat ma gandisem sa ma milogesc pe facebook daca nu are cineva vol. 3.

Surpriza! Nu, n-am cerut pe facebook, ci s-a ivit aceeasi oportunitate ca data trecuta. Volumul trei, Copiii Dunei ma astepta si nu trebuia decat sa il cer. Acum stau nerabdatoare si cuminte si il astept!

Deci... asta a fost a doua oara cand s-a materializat dorinta mea in mai putin de o zi.

Oare si cu urmatoarele 3 volume din Dune voi fi la fel de norocoasa?

Ce n-as da sa stiu care e smecheria ce a permis materializarea dorintei mele!

Si ce-as mai vrea sa mearga asa usor cu orice dorinta.

In orice caz, eu continui sa visez si sa ma gandesc la acele lucruri pe care mi le doresc.

Din Dune am invatat ca un gand e o realitate si are aceleasi puteri ca ale realitatii!

© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

Fata cu picioare de sticla, de Ali Shaw

Oricât de fantastic ar părea acest roman, totul nu este decât o metaforă pentru a reliefa probleme din viaţa reală. Este un roman depre pierderi şi felul în care le fac oamenii faţă,  despre transformare, negare, acceptare şi resemnare. Roman ce stă sub semnul unei metamorfoze de tip kafkian, o metamorfoză dublă, în direcţii opuse, în timp ce Ida se  preschimbă în sticlă, Midas reînvaţă să fie om.Fata cu picioare de sticlă este o poveste creată în acelaşi stil trist al basmelor lui Andersen.


Recenzia mea completa o puteti citi aici: 
http://www.azicitesc.com/fata-cu-picioare-de-sticla/






© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Baiatul fara sprancene, de Mircea Daneliuc

Băiatul fără sprâncene e al doilea volum de ”proză scurtă şi nuvele” al lui Mircea Daneliuc, dar şi dovada unui artist complet, capabil să imprime un stil cinematografic şi în textele sale, prin dominanţa unor monologuri vii şi colorate. Cu un argou prea forţat ar zice unii. Dar dacă te-ai asculta un pic cu sinceritate, ţi-ai pleca privirea de ruşine. Nimic nu e forţat în stilul lui Mircea, cu bune cu rele, mai luminos sau mai grotesc, nu-i altceva decât oglinda societăţii noastre.
Recenzia mea completa o puteti citi aici:
http://www.bookblog.ro/recenzie/in-oglinda/


© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Britannia Road 22

Romane ţesute pe tema răboiului sunt nenumărate, dar Britannia Road 22 vine de la început cu ceva nou, pentru că se axează nu atât pe Al Doilea Răboi Mondial, cât pe felul în care îşi lasă amprentele  asupra celor care sunt nevoiţi să treacă prin el. Când vorbim despre astfel de vremuri tulburi din istoria unui neam, toţi ne referim la cât de greu este să treci prin aşa ceva. Dar după? De ce ignorăm poveştile pe care le modelează răboiul? Probabil pentru că acestea nu se spun. A le rosti e aproape sinonim cu a le retrăi. Sunt nişte amintiri pe care nu vrei decât să le îngropi ca şi când nu ar fi existat. Chiar dacă fizic supravieţuieşti, cum rămâne cu lumea ta interioară? Mai poti oare să te întorci la viaţa de dinainte? Puţin probabil. Un supravieţuitor nu mai ştie să fie şi altceva, se observă şi în răspunsul “supravietuitoare”, pe care Silvana îl să soldatului care o întreabă dacă e “ casnică sau menajeră?.

Timpul care se aşterne între doi oameni, traumele căror sunt nevoiţi să le faca faţă pe cont propriu îi schimbă mai mult decât şi-ar dori, nici măcar sufletul nu mai rămâne acelaşi. Oricât de bună şi frumoasă ar fi şansa pe care le-o oferă prezentul, nu se pot bucura în totalitate de ea, căci fiecare e bântuit într-un fel sau altul de trecut. Brutalităţile cărora le-au fost martori, secretele pe care le-ascunde tăcerea, toate acestea îi fac să se simtă stingheri, ca trei străini nevoiţi să se joace de-a familia. Un rol pe care nu-l cunosc. Şi cum ar putea, când la numai câteva luni după venirea pe lume a lui Aurek, răboiul le-a bătut la poartă cerând braţul lui Janusz.:“În tot timpul acela a sperat la vremuri de pace. Acum că e pace, e ca un om scos la lumină după ani întregi petrecuţi sub pământ. Ar trebui să fie al dracului de frumos, dar nu e. Se preface că e totul în regulă, dar adevărul este că băiatul îl urăşte, nevasta lui plânge în fiecare noapte, iar el încă o visează pe femeia pe care a părăsit-o.

La Janusz, singurul lucru de apreciat ar fi optimismul şi ambiţia, felul în care munceşte din greu pentru a-i asigura familiei un trai decent. Dar în rest, pare un bărbat slab. În război n-a fost altceva decât un dezertor. Apoi, cu prima ocazie s-a ascuns după fustele unei femei, ca şi cum războiul îţi dă dreptul să uiţi de morală. Cât de mult să fi fost el chinuit în comparaţie cu Silvana, care mereu se afla la graniţa dintre viaţă şi moarte.? Cu un curaj aproape bărbătesc, Silvana e mai degrabă eroina acestui roman. Dar legătura dintre aceasta şi fiul său e mai mult decât una puternică, în nici un caz n-aş spune că e una de admirat, fiind mai degrabă bolnavicioasă.

Cel mai impresionant e portretul lui Aurek. Dacă ceilalţi nu trebuie decât să se readapteze la lume, nu la fel se întâmplă şi cu el. Băiatul n-a cunoscut niciodată civilizaţia, crescând într-un mediu aproape primitiv şi mai ales ostil. Sălbăticia lui nu e de condamnat, fiindcă asta e tot ce ştie. Dar în ciuda pornirilor sale extrem de ciudate, fiul Silvanei pare isteţ şi înzestrat cu potenţialul de a se adapta, chiar dacă în sufletul său va rămâne mereu un fel de om al pădurii: „Aurek n-o să-i spună niciodată inamicului că mânca ouăle pe care le găsea în pădure. N-o să-i spună că unele erau pline de sânge sau de nişte începuturi de păsări cu pielea albastră. Că pe alea le curăţa de coajă şi le ducea deasupra unui foc, pe un băţ. N-o să-i pomenească de puii pe care-i fura din cuiburi sau coaja de mesteacăn pe care o ronţăia în miez de iarnă. Chiar şi un copil ştie că e ruşinos să vorbeşti despre o asemenea foame.” Cel mai sfâşietor e secretul Silvanei legat de acesta, un secret pe care poate Aurek nu-l va afla niciodată, dar cu siguranţă în sufletul său l-a simţit mereu.

S-a vorbit foarte mult despre tehnica narativă pe care o foloseşte autoarea, Amanda Hodgkison, în realizarea acestui roman, despre felul în care îmbină cele trei perspective şi pendularea între prezent (întâmplările de pe Britannia Road 22) şi trecut ( cele din timpul războiului). Ei bine, e primul autor care se foloseşte de această tehnică şi-i iese fără a crea confuzie sau discontinuitate. Ba dimpotrivă, efectul dramatic este amplificat şi închegarea naraţiunii în acest fel capătă sens, deoarece felul în care Amanda adună frânturi din trecutul celor trei, pentru a le contura şi explica mai bine prezentul, devine reprezentativ pentru modul în care fiecare personaj are nevoie să-şi rememoreze viaţă, să aducă tot la suprafaţă  pentru a obţine un sentiment de reîntregire.

Însă nu drama acestor oameni trecuţi prin război e cel mai dureros aspect al cărţii, ci acele lucruri pe care le descoperi în tine pe masură ce avansezi cu povestea lui Janusz, Aurek şi a Silvanei. Britannia Road 22 nu e o adresă oarecare, fictivă, din Ipswich, ci masca de perfecţiune sub care ne ascundem secretele. O casă frumoasă, care a rezistat distrugerii, o uşa cu vitralii şi-o pasăre albastră, dar care dacă te uiţi cu atenţie are şi-o crăpătura, exact ca în povestea cuplului de polonezi. O singură crăpătură, dar care o face atât de fragilă, căci vrei nu vrei, prin ea secretele tot vor ieşi la iveală. Fiecare din noi poartă în el un mic război şi trecutul ca o bombă cu ceas ameninţand să distrugă viaţa cu greu clădită pe a doua şansă. Salvarea nu poate veni decât prin aducerea la suprafaţa a celor îngropate, căci nu poţi da la o parte ceva ascuns;“Poate că nu e aşa de important, spuse ea, când el ezită şi îşi pierde locul în propria povestire. Trecutul…poate că noi îl facem să fie mai mult decât este. N-avem nevoie decât de clipa asta.”

Multumesc editurii All!
(aceasta a fost a treia carte calatoare care a ajuns la mine)


P.S.: Cat de ciudat poate fi sa citesti o carte in care un barbat are o sotie pe nume Silvana si o amanta pe nume Helene(=Elena) cand pe tine te cheama chiar Elena Silvana? Nu-i de mirare ca m-am atasat asa mlt de povestea lor...

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Oracolul din Stambul, de Michael David Lukas

.

Nu ştiu voi cum sunteţi, dar mie când îmi place o carte mă interesez un pic şi despre autor şi felul în care personajele sale au prins viaţă. Şi uite-aşa am aflat că Oracolul din Stambul a fost conceput chiar în Istambul. Lukas(autorul) se afla într-un  “narrow dusty little store”, unde a remarcat un glob de cristal care avea înăuntru poza unei fete. Când ochii săi au întâlnit privirea înţeleaptă a copilei din poză, a ştiut că aceea va fi protagonistul romanului său.  

Aceasta este poza:

Citind unul dintre interviurile cu Michael David Lukas am descoperit şi influenţele care s-au răsfrânt asupra romanului său. Lukas mărturiseşte că deşi îi place şi literatura americană, europenii sunt cei care au avut un impact mai puternic asupra sa.( Italo Calvino, Saramago, Gunter Grass). De ce? Pentru mixul de magie şi istorie, pentru ideea că o singură persoană sau un singur gest poate altera cursul istoriei. Ei bine, cam acestea vor fi şi ingredientele pe care le întâlnim în Oracolul din Stambul.

Povestea pe care o ţese D. M. Lukas în jurul Stambulului se deschide asemeni unui basm, cu toate elementele sale tipice: Eleonora Cohen se naşte ca împlinire a unei profeţii, în Constanţa, într-o zi fatidică a anului 1877. După ce mama fetei moare la naştere, două moaşe tătăroaice apărute din senin ( urmaseră semnele prevestitoare) vor avea grija de aceasta până în momentul sosirii mătuşii Ruxandra, cea care îi va deveni mamă vitregă.

O prezenţă constanta în viaţa Eleonorei este stolul de pupeze purpurii care apăruse la naşterea ei. Intrigant e faptul că funcţia acestor păsări se reduce la aceea de însoţitori, deşi te-ai aştepta la ceva mai spectaculos, la un rol mai semnificativ în destinul lui Ellie. Cartea se încheie fără a ne clarifica scopul acestor pupeze. Te lasă cu impresia că povestea nu e gata şi speri într-o continuare. Dar poate că anumite mistere trebuie să le descoperim singuri. Poate că aceste vieţuitoare înaripate n-au avut alt rol decât acela de-a scoate în evidenţă ceva din caracterul fetei, dacă ţinem cont de faptul că aceasta era evreică iar pupezele sunt simbolul Israelului, sau de faptul că pupăza a fost considerată simbolul virtuţii în Persia. Simbolismul acestei păsări îl cunosc probabil mai bine cei care sunt familiarizaţi cu sufismul sau cu istoriile despre Solomon. Pupăza nu este doar simbolul ghidului spiritual, ea a îndeplinit şi rolul de mesager între Solomon şi Regina din Saba.

Se vorbeşte foarte mult despre geniul acestei fete de numai 8 ani. Dar genialitatea ei îmi pare greşit înţeleasă, nu cred că aceasta constă în talentul său de poliglot  sau în cunoştiinţele de istorie. Ci mai degrabă în felul cum se foloseşte de carte pentru a se adapta lumii în care trăieşte. Nu ceea ce o învaţă familia, profesorii o va modela, ci caracterul personajelor din cartea ei de suflet, Clepsidra. Eleonora crede în puterea cărţilor şi vede lumea prin prisma literaturii. Astfel, Lukas scoate în evidenţă importanţa cărţilor, felul în care acestea sunt adevărata educaţie a unui om, dar mai ales impactul literaturii asupra destinului unui cititor. Aveţi şi voi o astfel de carte de căpătâi care vă influenţează?

Povestea Eleonorei te face să te întrebi cum ajunge oare cineva să fie un geniu. Credeţi că oamenii se nasc pur şi simplu aşa, sau există ceva în evoluţia lor, un eveniment care deblochează o  caracteristică latentă a minţii, care le permite să-şi manifeste întregul potenţial? Mă întreb dacă nu cumva neputinţa unui om de a se dezvolta în exterior aşa cum îşi doreşte, sau anumite opresiuni îi determină pe unii să se refugieze spre interior, dezvoltându-şi mintea şi spiritul, devenind astfel genii.

Ceea ce o transformă pe Eleonora în Oracolul din Stambul este întâlnirea dintre aceasta şi sultan. Însă cine citeşte cu atenţie observă că fata nu face nici un fel de predicţii, ea răspunde întrebărilor doar prin intermediul unor exemple clasice din istorie, iar asta nu o face un oracol, ci doar un bun istoric, înzestrat şi cu o capacitate deosebită de a face analogii. Astfel că am putea să ne întrebăm, care este totuşi adevăratul destin, acela pe care încearcă alţii să ni-l impună, cel care se creează prin coincidenţe, sau cel care prinde contur prin alegerile personale? În ce măsură există destin efectiv şi în ce măsură modelează profetul viitorul pentru a-l adapta profetiei? Voi credeţi în profeţii?

În ciuda contextului politic în care-şi plasează  întâmplările,  a istoriei tumultoase care se împleteşte cu povestea Eleonorei, romanul este calm şi tăcut precum muţenia temporară a fetei, durerile nu se strigă, ci se înghit, pentru că Lukas nu se concentrează asupra evenimentelor din exterior ci mai degrabă pe lumea interioară a lui Ellie, care devine un prizonier al istoriei.

Textul, spre deliciul cititorilor avizi, este presărat cu numeroase referinţe literare. Aproape că m-am bucurat sa văd că sultanului îi plăcuse Femeia în alb, de Wilkie Collins, un roman pe care de mult timp tot insistă tata să-l citesc.

Niciodată n-am apreciat descrierile de peisaj într-un roman, oricât ar fi fost ele de frumoase. La autorii mai tineri şi care-au studiat scrierea creativă,  am observat o tendintă de a abuza de aceste descrieri, devenind un aspect deranjant. David Michael Lukos e primul pe care îl întâlnesc dintre aceştia, care ştie a se folosi de pasajele descriptive cu măsură, de-a crea imagini vizuale atât de puternice fără a fi obositoare: “The sky was a bottomless silky black, sprinkled with stars like spilled sugar and quiet but for a few lonely stray cats prowling the waterfront. A loose association of ships slipped through the straits and the moon was pregnant with reflected glow.”

Destinul fetei părea acela de a fi oracol. Şi totuşi, ea face o alegere care sfidează profeţiile dar şi aşteptările tuturor, să însemne oare asta că destinul există, dar e alegerea noastră dacă îl împlinim sau nu? Întrebările cu care ne lasă această carte sunt frustrant de multe, întrebări la care nu vom afla, poate, niciodată răspunsul. Şi aşa este firesc. “Căci pietrele din râul istoriei arată diferit în funcţie de locul din care le priveşti.”

Multumesc editurii All pentru oportunitatea de a citi aceasta carte!

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Iubirea exista

Am fost genul de fata care nu prea credea in iubire. Atractie poate, dragoste din obisnuinta sau iubire prieteneasca. Dar nu iubire adevarata. Poate si din cauza lui, cel care la 14 ani ma determinase sa jur a nu mai iubi pe nimeni vreodata. Pentru ca nu poti iubi cu adevarat decat o data-n viata, atunci cand iubesti pur, cand viata sentimentala nu ti-e patata de esecurile relatiilor trecute. Cum am iubit deja odata in felul acesta, nu-mi inchipuiam ca mai e posibil. Credeam ca-am sa imi traiesc restul vietii avand parte doar de umbrele iubirii.
Asta pana te-am intalnit pe tine.
Dincolo de complexele mele, am stiut mereu care mi-e potentialul si ce merit. Am avut cateva relatii in care mi s-a pus cam totul pe tava. Poata chiar mai mult decat meritam. Dupa astfel de relatii, n-ai cum sa te multumesti cu mai putin sau doar cu iubire. Ajunsesem sa rad in sine mea de tipii care imi spuneau ca ma iubesc, stiu ca merit mai mult, dar ei nu-mi pot oferi decat inima lor. La ce mi-ar folosi mie o inima? ma intrebam. Cu iubirea mori de foame. Nu intelegeam pe atunci ca desi poti muri de foame cand n-ai decat iubire, cel putin mori fericit in bratele celui iubit. Fara iubire degeaba ai tot ce-ti doresti, fericirea nu e nicodata reala decat atunci cand e impartasita.

Ne-am reintalnit iar. Doua nopti in bratele tale au fost destul cat sa imi schimbe total gandirea. Iubirea exista si poarta numele tau.Mi'kkai-ul meu.
Iubire aceea adevarata, despre care avem impresia ca mai traieste doar in povesti.

Pentru mine e usor sa imi dau seama cand iubesc pe cineva cu adevarat. Pur si simplu ma intreb daca l-as iubi in cazul in care nu ar avea nimic de oferit. Fiindca pentru mine iubirea nu a fost nicicand mai mult decat un schimb. Ofeream si ceream iubire, dar nu sub forma de sentiment, ci mai degraba de servicii. Eu te iubesc, deci iti gatesc, iti fac curat, iti fer o companie placuta si pentru care sa fi invidiat, te coplesesc cu afectiune, tu ma iubesti, ma plimbi, ma distrezi, imi oferi mici atentii.

N-as fi crezut vreodata ca iubirea poate tine loc de toate, ca dintr-o iubire puternica ne putem hrani tot restul lipsurilor. Esti singurul pe care daca l-as avea, n-as mai avea nevoie de nimic altceva. Cu tine fericirea ar fi la fel de profunda chiar si dormind sub cerul liber si infruptandu-ne doar din trupurile noastre.

Lasand deoparte convingerile si descoperirile mele, ma tem pentru tine. Ma tem ca de asta data varsta, diferenta de ani dintre noi poate fi un impediment. Chiar daca nu sunt decat vreo 3 ani si ceva Ma tem ca tu nu esti inca pregatit, inca nu stii cine esti si ce vrei. Desi ai spus ca stii sigur ca ma vrei...atunci ce mai astepti? Ia-ma! Nu intelegi ca eu pot fi a ta, acum, in intregime? Nu-i nevoie de timp, sa te schimbi sau sa acumulezi ceva pentru a ma avea. Pentru tine nu sunt un oras ce trebuie cucerit prin asediere, ce-ti cere timp de pregatire, bani pentru echipamentul necesar sau mai stiu eu ce. Sunt ca Ierusalim, orasul sfant ce poate fi posedat de oricine, orice statut ar avea, singura conditie fiind a-mi jura credinta vesnica, a ma iubi ca nimeni altul. A ma iubi atat de tare incat sa darami zidurile pe care de teama le-am inaltat in jurul meu. Nu mai caut demult un cavaler in armura calare pe un cal alb. Nu mai sunt nici genul de fata care asteapta flori si inimioare. Mi-ajunge flacara ce se aprinde intre noi cand suntem aproape.
Mi-ar  placea sa nu te tii departe de mine pe motiv ca nu esti inca destul de bun. Lasa-ma pe mine sa horarasc asta. Desi iti apreciez orgoliul. Nu-i nevoie sa stai deoparte chinuindu-te sa te dezvolti, cand o poti face la fel de bine si langa mine. Lasa-ma sa fiu langa tine, sa fiu eu mana care te sustine si te ridica....si te plesneste cand o iei pe aratura.
Vino langa mine si lasa-ma sa te iubesc, asta e tot ce-ti cer.

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Namaste. Un roman de aventuri spirituale in India

Sacru e lăcașul din tine unde sălășluiește universul întreg; izvorul iubirii, înțelepciunii, adevărului și păcii – toate una sunt. Acolo, în adâncul ființei noastre, amândoi suntem unul. Esența ta e totuna cu a mea. Lumina din mine recunoaște lumina din tine. Ești în inima mea, iar eu sunt într-a ta. Îl salut pe Buddha din tine și înaintea ta cu smerenie mă înclin, Namaste.
Cӑlӑtoria din exterior spre interior e mereu una fascinantӑ, extrem de ȋnfricoșӑtoare, dar mai ales intimӑ. Iar Sega ne oferӑ o confesiune sincerӑ și nelipsitӑ de umor. O  oglindӑ ȋn care sӑ ne privim reflexiile și ocazia de a ne ȋnfrunta demonii, dacӑ vom avea curajul sӑ stingem lumina.

Recenzia completa o puteti citi aici:  http://www.azicitesc.com/sega-namaste-un-roman-de-aventuri-spirituale-in-india/



© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Erase love

Letter to my inexistent lover


You really take me for a blind?
Lie what you want, you still have to pack and deliver yourself out of my mind…
They used to be my thing, my weapon,you know… words.
But now it feels like we’re playing the same game backwards.
You fool, you try to conquer the Queen’s heart
By tearing her apart?
Leave in shame, poor bastard, no longer the occupant of my life…
Or I will push you away,
There's no more serving myself to you on a tray!
I did it before you,
I'll do it again.
With every loved man.
I'll write you down,
Merciless, like sacrificing a pawn,
Removing every piece of thee
That lives inside me.  
You're empty, you're bitter and flat,
No way you deserve to be my brat,
When nice you are only to wear as a hat,
And always so slippery as a… you know what…

Signs me, the witch that poisoned your heart.










© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

Cartea care m-a schimbat

Ce coincidenţă! Încă sub influenţa Clopotului de sticlă al Sylviei Plath, la mai bine de două luni de la lectura ei, mă gândisem să scriu despre efectul pe care l-a avut asupra mea, un post cu titlul “Depresia post Clopotul de sticlă. Depresia salvatoare”. Nici nu mă apucasem bine de scris, că am dat peste un articol pe www.hyperliteratura.ro, despre un concurs intitulat “Cartea care m-a schimbat”.

Şi uite-aşa împuşc doi iepuri dintr-o lovitură.

Sunt unul dintre acei cititori care consideră că omul este suma cărţilor citite. Majoritatea m-au influenţat într-un fel sau altul, dar că mi-au schimbat viaţa nu ştiu dacă pot spune despre prea multe. Excepţie făcând cea despe care vă povestesc acum, Clopotul de sticla, de Sylvia Plath. 

Să o citesc, era în plan de multă vreme. Zăcea la loc de cinste pe noptiera de lângă pat. De un an. Cel puţin.Cumva, m-am ţinut departe de ea, poate pentru că nu era momentul potrivit, poate că deşi eu alesesem deja cartea, ea încă nu m-a ales pe mine.

Se întâmpla acum vreo două luni, într-o perioadă în care depresia, care pentru mine era o a doua natură, devenise mai acută ca oricând, de nici măcar din pat nu mai eram în stare să mă dau jos. Cel mult, mergeam până la raftul de cărţi de unde-mi alegeam tovarăşul pentru ziua respectivă.

Într-una din nopţiile de insomie, Clopotul Sylviei a fost cel care m-a tras de mânecă insistând să îl citesc. Am spus-o şi atunci, după ce am terminat cartea, şi o repet şi acum: dacă eşti deprimat, gândeşte-te de vreo 3-4 ori înainte de a pune mâna pe Clopot. Ce-i drept, noi deprimaţii putem înţelege mai bine această carte, dar din păcate riscul e mare ca povestea lui Easther să te scufunde şi mai tare în apele întunecate ale fiinţei tale. Nici eu nu am scăpat. Vreo două săptămâni Clopotul de sticlă mă acaparase iîn totalitate, sufocându-mă aproape până la asfixierea cu proprii demoni.

Dar într-o zi, brusc, ceva înlăuntrul meu s-a schimbat total. Clopotul se ridicase, nu mai vedeam în ceaţă, lipsa aerului nu-mi mai întuneca gândirea, iar sticla clopotului nu mai era acolo ca să îmi distorsioneze perspectiva. Clopotul mă salvase, povestea lui Easther, care este şi a Sylviei Plath şi care iniţial mă coborâse în Infern, acum începea să îmi dea aripi. Mă regăseam extrem de mult în această poveste, în viaţa Sylviei. Fusesem şi eu elevă strălucită, bursieră, cu câteva texte scrise încă din copilărie, câteva premii câştigate. Apoi ...eşecul din timpul facultăţii, neîmplinirea pe plan sentimental, pendularea între extreme, frustrarea provocată de incapacitatea de a fi tot ceea ce vroiam să fiu, de a face tot ce îmi doream, m-au adus în pragul unei stări în care moartea devenise ceva atrăgător, singura eliberare din burta peştelui în care eram captivă. Asemănările cu Sylvia Plath nu se opresc aici. Când îi arătasem mamei poza ei, mă întrebase dacă mai trăieşte. În minte îi încolţise ideea că poate fusesem Sylvia într-o altă viaţă. Până şi numele e destul de asemănător, zic eu: ea Sylvia Plath, eu Silvana Potocean.

Poate exagerez, poate am luat prea în serios toată treaba asta asumându-mi misiunea de a reuşi în ceea ce ea eşuase în timpul vieţii, de a-mi croi un drum în lumea literara şi a dovedi că şi femeile pot scrie bine, având de spus mai mult decât nişte poveşti greţos de sentimentale, pentru casnice. Poate mă mint singură, dar e ominciună la care nu vreau să renunţ din moment ce e singurul lucru care mă ţine în viaţă.

Vreau să scriu, mult şi bine, să mă fac plăcută, apreciată, să las ceva în urma mea. Şi totuşi, nu rezultatul final contează, ci drumul parcurs. Vreau doar să cred în mine aşa cum ea nu a putut să creadă în talentul ei. Vreau să găsesc oameni care să-mi sprijine pasiunea şi să mă încurajeze, cum a avut, de pildă, Joyce, în timp ce ea avusese ghinionul de a trăi într-o lume în care scrisul nu era pentru femei, o lume dominată de bărbaţi.

Vreau doar să am puterea de a încerca asta la nesfârşit. Vreau doar să nu renunţ.

Ştiu că nu am scăpat, clopotul încă atârnă deasupra mea riscând să cada iar. Mă tem de viaţă şi iubesc moartea aşa cum victima îşi iubeşte călăul.  Dar nu renunţ, căci demonii mi i-am făcut tovarăşi, iar focul din mine în loc să mă ucidă, mă căleşte, mă transformă, mă ţine în viaţă. Clopotul meu tronează ameninţător deasupra capului, dar Clopotul Sylviei mă salveaza.

Cum m-a schimbat această carte? În primul rând m-a schimbat pentru că m-a salvat de mine. M-a schimbat pentru că mi-a oferit un scop când rătăceam în mintea mea, îndreptându-mă, cel mult, către nicăieri. M-a schimbat pentru că m-a făcut să depăşesc incapacitatea de a mai citi, cu care ma luptam de vreo doi ani. M-a schimbat pentru că m-a făcut să mă reapuc de scris. M-a schimbat pentru că m-a ajutat să-mi manipulez demonii în favoarea mea.

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Patru placeri pe zi

Patru plăceri pe zi. Un titlu extrem de atractiv. Să fie oare şi conţinutul pe măsură?

Per ansamblu nu e o carte prea interesantă. Putea să aibă şi numai 10 pagini şi valoarea ei ar fi rămas aceeaşi.

În  schimb ideea pe care ne-o propune e de-a dreptul genială. Dar până nu încerci nu ai să te convingi. Eu una, sceptică din fire, nu m-aş fi aşteptat ca nişte mici plăceri să facă o diferenţă majoră în viaţa mea. Nu m-aş fi gândit că plăcerea poate fi un mijloc de a obţine fericirea.

Să nu aveţi cumva impresia că plăcerea la care se face referire în această carte este una care promovează consumul. Ci dimpotrivă, este o plăcere care antrenează în principal sufletul, o plăcere obţinută prin lucruri simple şi la îndemâna oricui, o plăcere care nu dăunează ci mai degrabă te relaxează, regenerează. O plăcere care te vindecă şi îţi hrăneşte elanul vital, care generează o stare de bucurie şi de pace interioară- contagioasă  şi care transformă atât individul cât şi anturajul acestuia.

Read more: Patru placeri pe zi. | Motivonti


© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

A writer who falls for her characters

It's common for a player to fall in love with his "toys", but isn't that funny, or maybe strange when a writer falls for his characters? To be more specific, when a writer falls in reality for the one who inspired the male character loved by her alter-ego?


© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Ce anume te face scriitor?

Ce te face scriitor? m-am intrebat mereu in calitate de aspirant la acest titlu.
Cat de mult trebuie sa fi scris pentru a ma putea numi scriitoare?
Conteaza cat de bun/valoros e ceea ce scriu, ori tine totul numai de cantitate?
Pentru a te numi scriitor e musai sa fi si publicat, sau poti fi si scriitor nepublicat?
Valoarea unui scriitor are vreo legatura si cu studiile facute? Poate o diploma sa-ti garanteze statutul ori calitatea operei? Sau dimpotriva, lipsa unei hartii care sa dovedeasca anumite studii superioare in materie de filologie ar putea sa-ti stirbeasca din valoare?

Mereu am avut un soi de reticenta in a ma numi scriitoare, oricat de mult mi-as fi dorit asta. Nu din modestie, ci mai degraba din lipsa de incredere. Mi-as dori si eu sa am acea incredere de neclintit in mine pe care o observ de pilda la Andrei Ruse, un scriitor tanar, dar care nu se da in laturi de la a-si croi un drum in mediul cultural.
Si totusi poate ca ar fi timpul sa ma lepad de aceasta subapreciere, cu riscul chiar de a ma supraaprecia. Pentru ca tind sa cred ca increderea asta in propria persoana, in talentul sau valoarea ta, chiar daca e o incredere exagerata, are forta de a te propulsa. Daca iti conturezi o anumita valoare, de multe ori, in timp, ajungi sa te ridici la acea valoare. In timp ce o lipsa de incredere, subaprecierea talentului, e daunatoare, ajungand sa te inchida intr-un cerc al neputintei.
Sper a nu-mi fi interpretate gresit intentile dupa cele ce urmeaza. Prezentul articol nu se vrea a fi o lauda de sine, ori glorificarea prezentului prin prisma unor marunte realizari din trecut. Caut poate doar sa ma justific, ori poate caut o confirmare din partea cuiva cu o activitate literara mai bogata, deci mai in masura sa dea verdicte.
Simt nevoia de a-mi lua acest titlu de scriitor, in caz contrar mi-e teama ca tot ce am scris vor ajunge hartii de aprins focul.
Tind sa cred ca as avea dreptul de a ma proclama scriitoare, daca tinem cont de activitatea mea literara de-a lungul vremii. Nu e una extrem de stufoasa, dar sa nu uitam ca sunt tanara, n-am decat 22 de ani in spate.

Initirea mea intr-ale literaturii a inceput destul de clasic, in calitate de cititor, nu unul oarecare, ci un adevarat devorator de carti.  De scris m-am apucat prin generala, dupa ce ispravisem toate volumele din Ciresarii si ma cuprinse o tulburatoare nostalgie. Astfel am pornit a-mi crea propria varianta a Ciresarilor, un soi de Vanatoarea comorilor( am fost mereu fan Tia Carrere)- Indiana Jones( chiar si pe batranelul de azi, Harrison Ford il gasesc fermecator)- si poate Scobby Do (tinand cont de prezenta "fantomelor" din povestea mea.). Poveste care se numea Teatrul din orasul vechi.
Mai departe, cred ca era printr-a 7-a ori a 8-a , o compunere de-o pagina pentru un coleg dupa care imi fugeau ochii, s-a transformat in prima mea poveste SF. Se numea Vanessa.
Apoi pasiunea pentru romanele cu indieni, Winnetou, Ultimul mohican, cat si "frustrarea" ca mereu in aceste carti eroul era de sex masculin, m-au determinat sa scriu o altfel de poveste cu indieni, in care evident, in prim plan este o ea, eroina mea numindu-se Noua-Vieti.
Aceste trei scurte povestiri au constituit materialele cu care am participat in liceu la primul meu concurs literar, judetean, numit "Concursul de creatie literara Ion Chichere", in 2007. Evidet, locul 1 a fost al meu, ca altfel nici nu v-as fi povestit.

Inainte sa trec mai departe, tin neaparat sa multumesc pe aceasta cale unei exemplare profesoare de romana, Adela Schindler, fara de care nu cred ca astazi as fi aici. Dumneaei a avut incredere in mine, in talentul meu si m-a incurajat intr-un moment poate de rascruce din viata mea.
La fel de mult trebuie sa le multumesc si fostilor colegi, care m-au sustinut si au fost primii mei cititori.

Cu astfel de oameni frumosi in anturajul meu, mi-am dus mai departe activitatea literara, participand la Colocviile literare Mircea Eliade, atat inResita, cat si in Sighisoara si  Chisinau(de 2 ori). Eseurile scrise pentru aceste manifestari nu doar ca vin ca un bonus la activitatea mea literara, ci imi ofera si o oarecare "specializare" in opera celui care va ramane mereu scriitorul meu de suflet, Mircea Eliade.
Si inca un aspect pe care pana astazi nu l-am sesizat, unul dintre eseueri a fost publicat intr-un volum la editura Tim din Resita. Asadar, daca deja am fost publicata, nu e logic sa ma pot numi scriitoare? Presupun ca nu exista vreun alt termen, gen wanna-be (scriitoare) publicata.

In 2008 am participat din nou la acelasi concurs Ion Chichere si iar am obtinut premiul 1. Cele trei texte cu care am participat se numesc Spre viata, Noua-vieti(partea a2a) si Trecut sau viitor
A treia oare n-am mai apucat sa particip, desi textele le aveam pregatite. Mi s-a spus ca nu se mai organizeaza concursul in acel an. Sau cine stie...poate ca vroiau sa scape de mine, sa poata acorda altcuiva premiul 1.  Mda, stiu, cata lipsa de modestie din partea mea :)

Un timp am renuntat la scris aproape in totalitate. Eram nesigura pe mine, nu credeam ca am vreo sansa sa imi vad visul implinit. Si nici situatia financiara nu-mi permitea sa public pe banii mei.

Am reluat scrisul acum un an, axandu-ma pe articole motivationale in mediul online, pe Motivonti. Pentru aceasta reluare a scrisului trebuie sa-i multumesc lui Ariel Constantinof, pentru ca datorita lui am inceput sa imi recastig increderea in mine.
Dar poate ca articolele motivationale nu sunt de mine. Ma simteam uneori ca un demagog, pentru ca nu eram in stare sa ma tin de ceea ce predicam. Cum puteam eu sa-i motivez pe altii, cand eu eram in toiul depresiei.

Lasand deoparte articolele motivationale, m-am intors la o iubire mai veche, cartile. Am inceput prin a scrie recenzii pe Azicitesc, si la scurt timp am avut onoarea de a fi primita in colectivul de pe bookblog. Astfel un vis mai vechi a devenit realitate fara sa imi dau seama. Acela de a fi platita in carti. Munca e cea de a scrie recenzii, iar plata vine sub forma cartilor pe care le recenzez. Pentru multi nu pare o plata consistenta,  chiar si mama zicea ca "da, dar totusi ar fi bine sa gasesti un loc unde sa fi platita, cu bani, pentru munca ta". Ce-i drept traim intr-o lume condusa de bani, cartile nu pot fi date la schimb pentru o masa calda, un acoperis deasupra capului. Dar cel putin eu sunt multumita si sincer...o plata constand in bani nu m-ar face la fel de fericita precum cea in carti. Nu exista bucurie mai mare pentru mne decat cea pe care o traiesc saptamanal cand primesc cate o carte.

Aceasta activitate literara, recenziile, a venit cu un bonus, m-a determinat sa ma intorc si la a scrie proza(scurta deocamdata).
Asa ca in prezent lucrez la doua povestiri, Se numea Umbra, si Mihai, Luna si Soarele. Sper ca acestea sa vada lumina tiparului intr-un viitor nu prea indepartat. Visez poate la un volum de proza scurta in care sa includ tot ceea ce am scris pana acum.
Ei, cititorule, ce zici, acum ca ti-am prezentat activitatea mea literara, crezi ca am dreptul sa ma numesc scriitoare? Sau voi putea abia dupa ce-mi voi vedea visul indeplinit, dupa ce voi gasi mijloacele de a publica acest volum?





© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

Scriu pentru a darui

“ Îmi furi viaţa”, îl acuză Nora pe James Joyce, după ce-i citeşte una dintre povestirile ce alcătuiesc volumul Oameni din Dublin, Cei morţi. Răspunsul lui fusese acela că nu scrie decât pentru a celebra viaţa lor împreună.

Aşadar, a scrie nu va fi nicicând sinonim cu a fura viaţa cuiva. 

A scrie, tind să cred că e mai degrabă cel mai măreţ dar pe care îl poţi face oamenilor din viaţa ta.

Aşadar, la fel e şi în cazul meu. N-am scris nicicând mânată de dorinţa de a răpi viaţa cuiva. Scriind îndrăznesc să cred că am de oferit ceva, scriind (iertată-mi fie lipsa de modestie) nu va fac altceva decât să imortalizez oameni şi locuri, să ofer nemurire acelora care mi-au marcat într-un fel sau altul trecerea prin viaţă. A scrie e felul meu de a celebra sentimentele, poveştile şi fiinţele care îmi oferă un crâmpei de lumină în această existenţă ce tinde spre obscuritate. 

Scriu pentru a împărtăşi tot ceea ce gura nu vrea să rostească, ori trupul să înfăptuiască. Scriu pentru a uni destinele acelora pe care realitatea îi desparte, pentru a da frâu liber la tot ceea ce în profanitatea unei vieţi tinde spre negare, reprimare sau izolare. Scriu pentru a transforma în realitate visele, pentru a mă împotrivi sorţii şi a-mi explora menirile.

Scriu pentru că nu ştiu altceva, pentru că e felul meu de a face faţă vieţii.

Scriu, pentru că uneori e mijocul prin care cele mai profunde dorinţe lăuntrice prind  viaţă. A scrie nu-i ceva obişnuit, ce ţine de lumea materială, pentru că scrisul e mai mult decât ceea ce pare, e un proces sacru, magic şi cu o forţă nebănuită. A scrie nu înseamnă a crea ceva ce ţine de domeniul fantasticului, a face lucrurile să se întâmple în mintea ta, ori pe hârtie. A scrie, uneori, devine procesul prin care ceea ce se naşte în minte, prinde contur în realitate.

Cuvintele sunt hrana mea, soarele ce mă-ncălzeşte în vremuri glaciare, ori luna ce-mi devine confident.când restul lumii zace amorţită într-un somn al nepăsării. Cuvintele sunt îngerul care veghează asupra mea, iar scrisul e veghea mea asupra ta, chiar şi atunci când ceasurile vieţii noastre nu ticăie la unison, părând că  fiecare-şi duce veacul la atâtea universuri depărtare de cel drag.

Am să scriu mereu, pentru că numai cuvintele mele pot ţine în viaţă astă arhaică poveste de amor, imposibilă ca cea dintre un astru şi un muritor.  

Şi sper ca într-o bună zi, într-un nu prea depărtat viitor, cuvintele-mi să devină nectar pentru zei, înduplecându-i să reverse asupră-mi un strop de magie, înzestrându-mă cu talentul de a crea ceva care să dăinuie o veşnicie. O comoară literară poate, a cărei lumină să fie atât de orbitoare, încât umbrele timpului să nu îndrăznească a-şi arunca vraja uitării asupră-i. .

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Luminile din septembrie(Las luces de septiembre), de Carlos Ruiz Zafon

Golful albastru. O frumoasa poveste de dragoste adolescentina dintre Irene si Ismael. Un misterios fabricant de jucarii care nu sunt ceea ce par a fi. Luminile de la tarm. Doppelganger. O umbra ce se ascunde in padurea Cravenmoore.  Toate acestea sunt elemente pe care Zafon le tese intr-o poveste magica. 

Luminile din septembrie este a treia carte dintr-o trilogie

adresata publicului tanar.
....
Recenzia in intregime o puteti citi aici http://www.azicitesc.com/luminile-din-septembrie-carlos-ruiz-zafon/

© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Aleph, de Paulo Coelho

 

Desi Coelho e unul dintre preferatii mei, cea mai recenta carte a lui, Aleph, nu a fost deloc pe gustul meu.
Poate pentru ca aveam prea multe asteptari. In fond, oricat de genial ar fi el la modul general, e totusi doar un om. E normal ca nu toate cartile lui sa fie la fel de impresionante. Si poate criza spirituala prin care a trecut si-a pus amprenta si asupra operei sale literare.
Sau poate asa cum mai spunea cineva, Coelho scrie mai bine atunci cand nu vorbeste despre sine.

Pentru ca acest roman, desi apare la categoria fictiune, autorul marturiseste despre el ca este 100% autobiografic.

Pentru cei care nu au mai citit si ale carti ale lui Paulo Coelho, le-as recomanda sa nu inceapa in nici un caz cu acest roman.

Cartile lui Coelho au fost intotdeauna speciale pentru mine, fiindca mereu gaseam in ele raspunsuri la problemele ce ma framantau. Citindu-le ma simteam ca si cum acele cuvinte erau menite sa ma transforme, sa ma ajute sa depasesc un anumit obstacol, sau sa ma faca sa ma inteleg mai bine. Nu la fel s-a intamplat si cu Aleph. Desi ma intreb daca nu cumva transformarea e una atat de interioara incat e greu de perceput. Autorul chiar vorbeste despre asta in Aleph. Despre lucrurile care in aparenta nu aduc nici o schimbare in viata ta, desi schimbarea exista, doar ca e pe un plan mai subtil.
Cartea vorbeste despre criza sufleteasca prin care trece autorul si calatoria pe care o face cu Transsiberianul pentru "a-si recuceri regatul". Calatorie pe care o face insotit de un maestru taoist, de editorul sau si de o tanara si frumoasa femeie pe nume Hilal care pare sa fiu o iubire dintr-o viata anterioara. Desi pentru majoritatea acest personaj, Hilal, e unul antipatic, fiind privita ca o hartuitoare, o oportunista, mie tocmai ea mi-a placut. E singura fiinta ce-mi pare cu adevarat vie, pentru ca nu se teme, pentru ca insista, pentru ca nu renunta la lucrurile in care crede si nu se lasa impiedicata de nimic cand vrea sa obtina ceva.
Desi conceptele prezentate in aceasta carte nu imi sunt deloc straine, ba chiar sunt lucruri in care si eu cred, ma indoiesc totusi ca intoarcerea in trecut e solutia pentru o criza spirtuala din prezent. Nu sunt de acord cu faptul ca forteaza anumite lucruri sa se intample( cum a fortat-o pe Hilal sa il ierte inainte ca aceasta sa stie ce i-a facut). Cred intr-adevar ca anumite greseli din vietile trecute pot fi reparate in aceasta, sau trebuie reparate. Dar e ceva ce trebuie sa se intample in mod natural. Ceea ce face el in carte, e ca si cum ar trisa, ca sa scape mai repede de consecintele greselilor din vieti anterioare.
Cam asta-i tot ce pot sa va spun despre carte.
Chiar daca Aleph este a doua carte scrisa de Coelho de care sunt dezamagita, eu una am sa-i raman fidela pana la ultima carte, cu speranta ca urmatoarele vor fi mai pe masura asteptarilor mele.
In continuare, va las cateva citate din Aleph:

"Ceea ce ne raneste este si ceea ce ne vindeca".
"Daca noi cautam ceva, acel lucru ne cauta si el."
"Viata este trenul, nu gara."
"Nu ceea ce ai facut in viata ta trecuta iti va afecta prezentul, ci ceea ce faci in prezent iti va rascumpara trecutul si, in mod logic, va schimba viitorul."
"Asa cum celulele corpului se schimba iar tu continui sa fii acelasi, timpul nu trece, doar se schimba."
"Simti ca tot ce ai invatat nu a prins radacini, ca esti in stare sa te cufunzi in universul magic, dar nu reusesti sa ramai cufundat in el. Ca poate asta nu-i decat o mare fantezie pe care fiinta omeneasca si-o creeaza pentru a alunga frica de moarte."
"In magie, ca si in viata-exista doar momentul prezent-ACUM. Timpul nu se masoara asa cum se calculeaza distanta dintre doua puncte. Timpul nu trece."
"Aleph-punctul unde totul este in acelasi loc, in acelasi timp, o lume spirituala, un univers paralel unde timpul si spatiu sunt vesnice si mereu prezente."
"Nimeni nu pierde pe nimeni. Suntem toti un singur suflet care are nevoie sa se dezvolte pentru ca lumea sa mearga inainte si sa ajungem sa ne reintalnim. Tristetea nu foloseste la nimic."
"A trai inseamna a experimenta, nu a sta sa te gandesti la sensul vietii."
"Lumina il lumineaza doar pe un strain. Nimeni nu e profet in tara lui. Tindem intotdeauna sa valorizam ceea ce vine de departe, fara sa recunoastem vreodata tot frumosul care exista in jurul nostru."
"Rutina nu are nici o legatura cu repetitia. Ca sa atingi excelenta intr-un domeniu trebuie sa repeti si sa te antrenezi. Sa te antrenezi si sa  repeti, sa inveti tehnica in asa fel incat sa devina intuitiva."

P.S. : Daca vrei sa citesti despre ce inseamna Aleph in traditia ebraica, da click aici:
http://paulocoelhoblog.com/2012/01/03/misteries-of-aleph/



© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

I make my own

"Cine pleaca la plimbare, pierde locul de onoare."
 Nimic mai adevarat decat aceasta replica atat de des folosita in copilarie.
Am constatat-o de multe ori pe pielea mea. Chiar si acum.
Din septembrie am inceput sa tot raresc vizitele facute parintilor. De la o data pe saptamana cum era initial, am ajuns sa trec pe-acasa o data la cateva luni.
Obisnuiam sa am camera mea...unde fiecare lucrusor de-acolo era al, nimic, absolut nimic strain.
Camera mea, decorata de mine.
Peretii pictati de mine, la fel si geamul...
Dar in lipsa mea...se pare ca drepturile mele de proprietar se diminuasera. Pe zi ce trecea, camera pastra tot mai putin amprenta mea. Geamul pictat a fost inlocuit, mobila mea scoasa...cam toate lucrurile mele scoase.
Urat...urat din partea lor. Cand m-am intors, dupa nici un an, ce sa mai fie camera mea...cu bagajele in mijlocul camerei imi venea sa ma iau cu mainile de cap. Ce sa fac eu cu lucrurile mele, unde sa le pun? Nici vorba sa mai existe vreun raft disponibil si pentru mine. Nici macar un sertar liber.
Parca era casa mea, camera mea...dar in  acel moment m-am simtit ca un strain. As fi vrut sa imi iau lucrurile si sa plec. Daca as fi avut unde...
Uneori simt ca nu mai am casa, ca nu mai e loc si pentru mine acolo unde obisnuia sa fie...
Oricat de rasfatata se zice c-as fi, nu s-a dus nimeni sa-mi cumpere un dulap ca sa am si eu loc. Nici macar nu s-a sinchisit nimeni sa elibereze camera. Ca doar nu e camera mea cu lururile altora si eu pe-ale mele sa le tin...unde, in pod?
Asa ca mi-a venit o idee. Nu chiar asa practica cum credeam ca o sa fie, dar macar e ceva. Al meu, facut de mine.
De mult imi doream sa imi fac un suport de haine, nu prea mi-a placut niciodata ideea de dulap. Si avand in vedere ca eu nimi tin toate hainele pe umerase, pana la urma tot ce aveam nevoie era...o bara...sau ceva de genul asta pe care sa pot agata umerase.
M-am pus pe cautat orice lemn care sa se potriveasca cu ce aveam eu in minte, cuie, ciocan si mai cateva lucruri marunte.

Si astfel, dupa o munca de vreo 6 ore(inclusiv pictat, lacuit), din ceea ce initial arata asa:

Am facut asta:

© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

The End

Mi-e greu sa scriu. Simt ca n-am nimic de spus. Sau poate ca prefer sa tac. Sunt satula pana peste cap de oamenii care pierd timpul cat e ziua de lunga strigandu-si in gura mare nefericirea. Nu vreau sa ma numar  printre ei, mi-au ajuns atatia ani...Vreau sa fiu printre cei care isi investesc energia si timpul in a face ceva, sau cel putin in a incerca, in eforturi fizice sau mintale, nu verbale.

Orice sfarsit presupune un nou inceput, deci o noua sansa, o noua viata care poate fi mai buna. Dar asta nu face sfarsitul mai usor de indurat. Nu ma pot agata de sperante, viata nu se poate pune "on hold" ca apelurile telefonice. Nu pot sta si astepta si spera ca lui Fat-Frumos sa-i pice un mar in cap si sa se trezeste la realitate.

Orice sfarsit e greu de suportat pentru ca presupune o pierdere, un esec. Nimanui nu-i place asta.  Cu atat mai putin mie care m-am crezut atotstiutoare. Care credeam ca ma pot controla, dar in schimb m-am lasat prada emotiilor si n-am fost in stare sa fiu atat de obiectiva cum ar fi fost necesar.
Oricat as parea sau as face eu pe neafectata, sa nu uitam ca sunt om ca toti ceilalti(desi eu mereu uit asta) si am o inima( ba chiar una prea sensibila).
 Trebuie sa recunosc ca nu fac fata prea bine pierderilor, oricat de minore ar fi. Sa nu uitam ca eu sunt fata  care acum vreo 3 ani a plans cand si-a pierdut pantalonii preferati. Asta sunt, ma atasez repede si in mod exagerat de orice sau oricine. Chiar si de acele obiecte/persoane care nu-mi plac in mod deosebit.

Poate ca o pauza era totusi necesara(dar nu una atat de lunga...pentru cei care nu stiu- eu sunt genul de persoana pe care o pierzi distantandu-te, nicidecum genul careia i se face dor).

Sunt momente in care nu prea mai stiu cine sunt si ce vreau. Nici macar incotro ma indrept. Dar macar stiu cu siguranta unde nu mai vreau sa ajung, ce nu mai vreau sa fiu. Raspunsurile le am deja, trebuie doar sa astept sa se limpezeasca apele, ca prea le-am poluat cu tot  felul de deseuri ( frustrari, complexe, frici, masti...)

Sunt totusi obisnuita cu pierderile. M-as putea numi demolator de profesie. Atat de des mi-am daramat propriile ziduri, m-am ruinat ca sa pot construi ceva nou. Daca pana acum eram pe principiul distrugerii totale, pentru a evita construirea pe ruine si implicit o noua constructie bantuita de fantomele celei anterioare, acum nu mai sunt. Nu e cazul. Inainte acceptam distrugerea, o vroiam si o faceam intentionat, simteam ca e nevoie sa stric tot pentru ca era ceva facut dupa schitele altora. Trebuia refacut tot de la zero pentru ca vroiam sa fiu arhitectul propriei vieti. Acum insa am pierdut din vina mea, am construit eu gresit, in graba, si-am obtinut o constructie care dupa cateva vijelii s-a lasat spulberata. Nu e nevoie sa stric mai mult decat s-a facut deja, sa schimb tot, trebuie doar sa am mai multa grija. Sa nu ignor nici o fisura in ceea ce construiesc mai departe. Sa investesc tot atat cat vreau sa obtin...Si mai ales sa construiesc pe pamant propriu, nu pe teritoriul inamic. Sa nu mai pierd tot ce posed de fiecare data cand pierd o batalie.

Dar pana atunci, pana refac tot ce-am pierdut, pana-mi recuceresc teritoriile, nu pot sta degeaba. E nevoie de mici victorii, batalii castigate care sa-mi intareasca  increderea, sa-mi sporeasca puterea pentru a porni pe noul drum cu certitudini, nu sperante.
Unii aleg sa-si priveasca cu ochii umezi visele spulberate si sa traiasca doar ca umbre a tot ceea ce puteau sa fie. Eu, desi nu de putine ori am permis altora sa-mi calce in picioare visele, ba chiar le-am dat si eu o mana de ajutor, eu totusi nu renunt. Chiar  daca voi mai face asta de 5, 10, 100 de ori, nu conteaza, o iau mereu de la inceput, chiar daca pierd ani in care nu fac altceva decat sa o dau in bara ( din punctul de vedere al altora), pentru mine sunt ani in care am incercat sa fiu cine sunt cu adevarat si sa fac ceea ce imi place, refuzand sa urmez turma de frica ca voi fi vazuta drept oaia neagra.
Deci...la treaba cu mine.
Tu ce mai astepti?





© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Zarnesti

© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

De la arta literara am trecut la...arta culinara

Mai ca jurasem ca eu n-am sa gatesc vreodata, ca nu-i de mine. Ca e o risipire de intelect sa imi pierd timpul cu asemenea treburi casnice si banale. Ziceam mereu ca eu cand ma voi marita am sa-mi iau barbat care sa se priceapa la gatit. Si cum cam toti pretendentii chiar erau mai priceputi decat mine la gatit, nu mai aveam nici un dubiu ca eu si cratitele nu ne vom prea intersecta.
Si totusi....uite ca in 2 luni, Silvana cea nepriceputa  a-nceput sa-si intre-n mana.  De nevoie, de rusine sau de ce-o mai fi, am pus mana pe oale si-am inceput sa experimentez.
Ce-a iesit?
Grozav n-are cum sa fie ceva facut pentru prima oara si fara sa tin cont de vreo reteta. Incapatanarea se vede si aici. Nu-mi pasa ce zice reteta, cum se face, ce se pune. Eu mereu fac numai cum mi se pare mie mai potrivit.
Daca nu grozava, bunicica tot imi e mancarea.. Si cand nu iese buna, macar e aratoasa. Si mai ales o fac cu drag. E ca o joaca. Un exercitiu de imaginatie.

Cam atat am avut de zis. Las pozele sa vorbeasca

Tort Schwartzwalder

Cappuccino a la Silvana

Salata de surimi

Macaroane la cuptor(cu ou si branza)

Raffaello

FruityccinoSS(inventia mea) :)

Fasole

Pizza Valentine (cu ton) reteta proprie :)

Inghetata S&S :)

© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved