I make my own

"Cine pleaca la plimbare, pierde locul de onoare."
 Nimic mai adevarat decat aceasta replica atat de des folosita in copilarie.
Am constatat-o de multe ori pe pielea mea. Chiar si acum.
Din septembrie am inceput sa tot raresc vizitele facute parintilor. De la o data pe saptamana cum era initial, am ajuns sa trec pe-acasa o data la cateva luni.
Obisnuiam sa am camera mea...unde fiecare lucrusor de-acolo era al, nimic, absolut nimic strain.
Camera mea, decorata de mine.
Peretii pictati de mine, la fel si geamul...
Dar in lipsa mea...se pare ca drepturile mele de proprietar se diminuasera. Pe zi ce trecea, camera pastra tot mai putin amprenta mea. Geamul pictat a fost inlocuit, mobila mea scoasa...cam toate lucrurile mele scoase.
Urat...urat din partea lor. Cand m-am intors, dupa nici un an, ce sa mai fie camera mea...cu bagajele in mijlocul camerei imi venea sa ma iau cu mainile de cap. Ce sa fac eu cu lucrurile mele, unde sa le pun? Nici vorba sa mai existe vreun raft disponibil si pentru mine. Nici macar un sertar liber.
Parca era casa mea, camera mea...dar in  acel moment m-am simtit ca un strain. As fi vrut sa imi iau lucrurile si sa plec. Daca as fi avut unde...
Uneori simt ca nu mai am casa, ca nu mai e loc si pentru mine acolo unde obisnuia sa fie...
Oricat de rasfatata se zice c-as fi, nu s-a dus nimeni sa-mi cumpere un dulap ca sa am si eu loc. Nici macar nu s-a sinchisit nimeni sa elibereze camera. Ca doar nu e camera mea cu lururile altora si eu pe-ale mele sa le tin...unde, in pod?
Asa ca mi-a venit o idee. Nu chiar asa practica cum credeam ca o sa fie, dar macar e ceva. Al meu, facut de mine.
De mult imi doream sa imi fac un suport de haine, nu prea mi-a placut niciodata ideea de dulap. Si avand in vedere ca eu nimi tin toate hainele pe umerase, pana la urma tot ce aveam nevoie era...o bara...sau ceva de genul asta pe care sa pot agata umerase.
M-am pus pe cautat orice lemn care sa se potriveasca cu ce aveam eu in minte, cuie, ciocan si mai cateva lucruri marunte.

Si astfel, dupa o munca de vreo 6 ore(inclusiv pictat, lacuit), din ceea ce initial arata asa:

Am facut asta:

© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

The End

Mi-e greu sa scriu. Simt ca n-am nimic de spus. Sau poate ca prefer sa tac. Sunt satula pana peste cap de oamenii care pierd timpul cat e ziua de lunga strigandu-si in gura mare nefericirea. Nu vreau sa ma numar  printre ei, mi-au ajuns atatia ani...Vreau sa fiu printre cei care isi investesc energia si timpul in a face ceva, sau cel putin in a incerca, in eforturi fizice sau mintale, nu verbale.

Orice sfarsit presupune un nou inceput, deci o noua sansa, o noua viata care poate fi mai buna. Dar asta nu face sfarsitul mai usor de indurat. Nu ma pot agata de sperante, viata nu se poate pune "on hold" ca apelurile telefonice. Nu pot sta si astepta si spera ca lui Fat-Frumos sa-i pice un mar in cap si sa se trezeste la realitate.

Orice sfarsit e greu de suportat pentru ca presupune o pierdere, un esec. Nimanui nu-i place asta.  Cu atat mai putin mie care m-am crezut atotstiutoare. Care credeam ca ma pot controla, dar in schimb m-am lasat prada emotiilor si n-am fost in stare sa fiu atat de obiectiva cum ar fi fost necesar.
Oricat as parea sau as face eu pe neafectata, sa nu uitam ca sunt om ca toti ceilalti(desi eu mereu uit asta) si am o inima( ba chiar una prea sensibila).
 Trebuie sa recunosc ca nu fac fata prea bine pierderilor, oricat de minore ar fi. Sa nu uitam ca eu sunt fata  care acum vreo 3 ani a plans cand si-a pierdut pantalonii preferati. Asta sunt, ma atasez repede si in mod exagerat de orice sau oricine. Chiar si de acele obiecte/persoane care nu-mi plac in mod deosebit.

Poate ca o pauza era totusi necesara(dar nu una atat de lunga...pentru cei care nu stiu- eu sunt genul de persoana pe care o pierzi distantandu-te, nicidecum genul careia i se face dor).

Sunt momente in care nu prea mai stiu cine sunt si ce vreau. Nici macar incotro ma indrept. Dar macar stiu cu siguranta unde nu mai vreau sa ajung, ce nu mai vreau sa fiu. Raspunsurile le am deja, trebuie doar sa astept sa se limpezeasca apele, ca prea le-am poluat cu tot  felul de deseuri ( frustrari, complexe, frici, masti...)

Sunt totusi obisnuita cu pierderile. M-as putea numi demolator de profesie. Atat de des mi-am daramat propriile ziduri, m-am ruinat ca sa pot construi ceva nou. Daca pana acum eram pe principiul distrugerii totale, pentru a evita construirea pe ruine si implicit o noua constructie bantuita de fantomele celei anterioare, acum nu mai sunt. Nu e cazul. Inainte acceptam distrugerea, o vroiam si o faceam intentionat, simteam ca e nevoie sa stric tot pentru ca era ceva facut dupa schitele altora. Trebuia refacut tot de la zero pentru ca vroiam sa fiu arhitectul propriei vieti. Acum insa am pierdut din vina mea, am construit eu gresit, in graba, si-am obtinut o constructie care dupa cateva vijelii s-a lasat spulberata. Nu e nevoie sa stric mai mult decat s-a facut deja, sa schimb tot, trebuie doar sa am mai multa grija. Sa nu ignor nici o fisura in ceea ce construiesc mai departe. Sa investesc tot atat cat vreau sa obtin...Si mai ales sa construiesc pe pamant propriu, nu pe teritoriul inamic. Sa nu mai pierd tot ce posed de fiecare data cand pierd o batalie.

Dar pana atunci, pana refac tot ce-am pierdut, pana-mi recuceresc teritoriile, nu pot sta degeaba. E nevoie de mici victorii, batalii castigate care sa-mi intareasca  increderea, sa-mi sporeasca puterea pentru a porni pe noul drum cu certitudini, nu sperante.
Unii aleg sa-si priveasca cu ochii umezi visele spulberate si sa traiasca doar ca umbre a tot ceea ce puteau sa fie. Eu, desi nu de putine ori am permis altora sa-mi calce in picioare visele, ba chiar le-am dat si eu o mana de ajutor, eu totusi nu renunt. Chiar  daca voi mai face asta de 5, 10, 100 de ori, nu conteaza, o iau mereu de la inceput, chiar daca pierd ani in care nu fac altceva decat sa o dau in bara ( din punctul de vedere al altora), pentru mine sunt ani in care am incercat sa fiu cine sunt cu adevarat si sa fac ceea ce imi place, refuzand sa urmez turma de frica ca voi fi vazuta drept oaia neagra.
Deci...la treaba cu mine.
Tu ce mai astepti?





© 2012 (satmaya) All Rights Reserved