Tiganii.Si tu esti impotriva lor?

 Da,despre tigani vreau sa vorbesc astazi.Ma intreb oare mai exista oameni care sa-i accepte, care sa nu fie revoltati impotriva lor?Pentru ca tot mai des aud tot felul de cuvinte urate la adresa lor, cum rostesti in fata cuiva cuvantul tigan, il vezi strambandu-se si il auzi spunand ceva de genul "nu-i suport.".De ce, ti-au facut tie personal ceva de nu-i suporti?

Poate ati ghicit, atitudinea mea fata de ei e una mult mai toleranta.Poate pentru ca am cunoscut cateva dintre cele mai bune exemplare, care fac exceptie de la tot ceea ce se spune despre tigani.Si de-ar fi vreodata sa am vreun conflict cu unul, tot nu m-as revolta impotriva lor, pentru ca eu judec fapta, nu omul.

 N-as stii sa zic cu exactitate cand a aparut toleranta mea fata de ei.Poate ca a existat dintotdeauna.Pentru  mine nu era nici o diferenta intre  "ei" si "noi" , poate doar ca primii erau ceva mai "bronzati" , dar tot oameni suntem si unii si altii.

Mi-e rusine mie cand vad pe cineva ca judeca o persoana pentru simplul fapt ca e tigan.Ma gandesc ca cine stie, poate si eu voi fi respinsa intr-o zi pe motiv ca sunt blonda(blondele fiind considerate proaste). Imi pare rau cand vad ca cineva nu are curajul sa isi recunoasca etnia de teama ca va fi respins.

Pai daca noi adoptam o asemenea atitudine fata ei, ce vrem in schimb?Normal ca si ei ne raspund cu aceeasi moneda.Daca noi i-am acepta sunt sigura ca unii dintre ei s-ar schimba.

 Pe cat sunt unii de revoltati impotriva tiganilor, pe atat de revoltata sunt eu impotriva acestui tip de comportament discriminatoriu, a acestei prejudecati.Mereu sunt criticata pentru ca nu-i ocolesc, pentru ca vorbesc cu ei, pentru ca incerc sa le fiu prietena.Am fost chiar pe punctul de a lua bataie pentru asa ceva, pentru ca aveam un prieten pe care bunicul meu il considera tigan( chiar daca nu era, sau nu mai mult de vreo 25-50 % ) chiar daca nu intrunea caracteristicile specifice.Alta data bunica a fost cea care mi-a facut zile fripte pentru ca am lasat un tigan sa se aseze pe patura mea cand eram la plaja.Tigan despre care tin sa precizez nu numai ca nu  era prea negru si era chiar dragut, dar pe deasupra era cel mai respectuos baiat si cel mai harnic din cati am cunoscut(deci nu toti tiganii sunt needucati,nesimtiti, lenesi sau cum altfel se mai zice despre ei).Ah, si inca o precizare...nu mi-a furat nimic, dimpotriva, mi-a daruit.

 Alta experienta de genul asta e mai recenta.M-am trezit intr-o zi cu vecinii la usa sa imi spuna sa nu mai vorbesc cu baiatul cu care ma vazusera( de fapt ma spionasera) cu o seara inainte, pentru ca e tigan.Reactia mea a fost una de genul WTF?Evident reactie neexprimata.E adevarat ca pana la urma baiatul se dovedise a fi nepotrivit pentru mine, dar asta n-are nici o legatura cu "culoarea" lui, care apropo, nici macar nu e mai inchisa ca a mea.

Daca stau sa ma gandesc bine tangentele mele cu tiganii nu se opresc aici.Imi aduc aminte cand eram in clasa a7a si-am cunoscut un tigan blond si cu ochii albastri.Evident ca mi s-au aprins calcaiele dupa el.Si era atat de timid...Vindea martisoare pe strada :) .Asa l-am cunoscut.Si ma imprietenisem si cu restul tiganilor de acolo.Nu erai nicidecum asa cum ma asteptasem.Dimpotriva, erau foarte prietenosi,zambareti,mereu pusi pe glume.M-au lasat si pe mine sa ma prefac ca vand  cand au trecut pe-acolo niste colegi, si-am inceput sa strig in gura mare: "Poftiti la martisoare".Unii mi-au admirat tupeul, si capacitatea de a ma integra atat de usor in acel mediu.Altii, evident,au facut misto pe seama mea ca "umblu" cu tiganii.

Daca as sta sa ma gandesc poate ca as mai gasi asemenea exemple.Dar sper ca ceea ce am spus deja sa sublinieze ce aveam in minte.

 Nu ma intelegeti gresit, nu le iau apararea.Nici nu-i condamn.Tot ce cer e sa nu-i bagam pe toti in aceiasi oala.Chiar daca 99,9% dintre ei sunt precum se spune, tot mai raman acei 0,1% care sunt diferiti.Mie mi-au dovedit-o de nenumarate ori ca pot fi la fel  de buni ca "noi".Si de asemenea am realizat cat de simplu e sa te intelegi cu ei, pentru ca singurul lucru pe care ti-l cer e respectul, sa nu-i faci sa se simta inferiori.

Si da, poate ati dedus deja, nu doar ca tolerez tiganii, ba chiar pe unii ii plac( care nu sunt tigani decat pe jumatate).Si tin sa marturisesc ca nu mi-e rusine sa spun asta si nici n-am de gand sa-i evit doar de gura lumii.Pentru mine nu exista tigani,italieni, americani etc, ochii mei vad oameni si-atat.



© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

Lupta cu Ingerul, de Jean-Paul Kauffmann



"Lupta cu Ingerul este o carte despre origini, urme lasate in viata, suferinta. Intr-o buna zi, orice om se lupta inevitabil cu Ingerul. Insa cum putem sti cand va veni momentul adevarului?
Lupta lui Iacob cu Ingerul este unul dintre episoadele cele mai enigmatice din Geneza. Delacroix a abordat tema la sfarsitul vietii, iar pictura rezultata decoreaza un perete al Capelei Sfintilor-Ingeri din biserica pariziana Saint-Sulpice, reprezentand "testamentul spiritual" al artistului. Dar peretele acela ascunde un secret. La fel ca si enigmatica Saint-Sulpice, unde totul se petrece in "culise".
Admirator al comisarului Maigret, Jean-Paul Kauffmann cerceteaza pictura si biserica, concentrandu-si atentia in special la fata lor ascunsa. Cauta indicii in Muzeul Delacroix, un local din Dieppe, Castelul Augerville, satul Champrosay, o padure de stejar, un teren de golf. Incearca sa citeasca printre randuri Jurnalul pictorului. Primeste informatii de la un critic de arta, o conferentiara de la Louvre, o sculptorita al carei atelier se afla pe acoperisul lui Saint-Sulpice. Si toate firele ajung in cele din urma sa se intrepatrunda, creand un motiv central din care autorul nu este absent." 

Cam asta ar fi cuvantul editorului despre carte.

Imi cumparasem 4 carti printre care si Lupta cu Ingerul de Jean Paul Kauffmann.Dintre toate o alesesem pe aceasta sa o citesc prima pentru ca mi se paruse cea mai interesanta.Judecand dupa descrierea de  pe spatele copertii.Eram atat de convinsa ca o sa imi placa si atat de entuziasmata....

Dar din pacate...tot ce pot sa spun despre ea este ca....n-am mai citit de mult timp o carte care sa imi displaca intr-o asemenea masura.Abia ma fortam sa citesc cate 20 de pagini pe zi amagindu-ma ca poate pana la urma voi gasi macar o pagina sau un citat care sa imi placa.

Actiunea si personajele sunt aproape inexistente.Totul se invarte in jurul bisericii Saint-Sulpice  si-a picturii lui Delacroix.

Cum pictura nu e pe lista preferintelor mele si nici bisericile,chiar n-am gasit nimic placut in a o citi.Deci nu o recomand.

Daca totusi se gaseste cineva interesat de pictura,sau Delacroix, sau vrea sa citeasca aceasta carte tocmai pentru ca am spus eu ca nu imi place ...atunci o poate comanda de aici:
 :http://www.metropolis.ro/books/book.php?product_id=2227




© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

Lupul de stepa, de Hermann Hesse


Unii zic ca Lupul de stepa, de Hermann Hesse e o carte numai buna pentru adolescenti.Altii dimpotriva...ca e de citit doar dupa o anumita varsta, nicidecum in adolescenta timpurie si prea usor impresionabila.Unii zic ca e deprimanta,altii ca mai degraba te incurajeaza.

Eu zic ca ceea ce conteaza e starea cititorului si experientele pe care le-a trait, capacitatea de a se identifica cu personajul.
Dar deprimanta nu e deloc, cel putin...mie mi-a ridicat moralul.
Sa fac un rezumat al romanului parca n-are rost.Intregul fir narativ mi se pare mai degraba ca o parabola, nu actiunea conteaza ci morala care se desprinde din ea.Nici personajele nu conteaza, ele sunt doar niste marionete folosite pentru a se exprima niste idei.



Harry Haller reprezinta "drama" multor oameni.Devine un reprezentat al  "lupului de stepa", al omului singuratic care se zbate intre cele doua extreme ale personalitatii  sale.Este tipul omului care gandeste prea mult si uita sa traiasca, isi pierde pofta de viata.Ceea ce se intampla multor oameni.Ne lasam doborati de imposibilitatea de a atinge acele idealuri marete ce ni le-am propus in tinerete, uitand ca sunt atatea lururi mici, simple, dar frumoase de care ne putem bucura si pentru care merita sa traim.

E o carte care te poarta intre extreme.Dupa primele pagini mi-a placut, eram sigura ca e una deosebit.Mi-a placut acel "Cuvant inainte al editorului" si " Tratat despre lupul de stepa".Mai departe a inceput sa ma plictiseasca, sa imi fie de nerecunoscut acel Hermann Hesse care ma incantase cu Siddharta.Dar evident ca mai spre sfarsit a inceput din nou sa imi placa.

Felul in care manevreaza cuvintele,"tonul" pe care eu il percep ca fiind usor comic pe alocuri, n-are cum sa nu incante si sa acapareze cititorul.

Uneori citind acest roman, ceva din stilul lui H.Hesse ma ducea gandul la Eliade,pentru ca ambii au fost pasionati de Orient.Pentru ca si Hesse, la fel ca si Eliade foloseste ca tema teatrul, iar romanele lui incepute intr-un mod atat de realist, aluneca treptat spre fantastic,spre o lume magica a simbolurilor.Iar din punct de vedere al personajelor nu pot sa nu il compar cu romanul lui Fowles-Magicianul(Pablo fiind o versiune mai tanara a magicianului, Hermina si Maria fiind corespondente pentru Lily si sora ei,  iar Harry pentru Nicholas Urfe,ambii nutrind gandul sinuciderii si fiind apoi  subiectul unei initieri)


Ceea ce e de apreciat la aceasta carte e faptul ca propune rasul ca terapie, ca un mijloc de a-ti imbunatati viata, ca un mod de a-ti exorciza demonii.


Citate:


“...lipsa dragostei de sine te aduce In imposibilitatea de a-ti iubi aproapele, ca ura de sine are exact acelasi rezultat, pricinuind in cele din urma aceeasi izolare si deznadejde cumplita pe care le provoaca egoismul feroce.”

 “Dar, traind in deplina libertate la care ajunsese, Harry constata dintr-odata ca libertatea lui era de fapt moarte, ca ramasese singur, ca lumea ii dadea pace intr-un mod ingrijorator, ca oamenii nu-l mai interesau deloc, ba chiar ca nici propria persoana nu-l mai interesa, ca incepuse sa se sufoce incetul cu incetul in aerul tot mai rarefiat al independentei si al insingurarii sale. Caci acum situatia se schimbase, iar singuratatea si independenta nu mai reprezenta nazuinta si scopul, ci destinul, condamnarea lui, dorinta magica i se indeplinise, si el nu mai putea sa dea inapoi.”

“inlauntrul tau salasluia o imagine pe care ti-o facusesi tu despre viata, o incredere, o cerinta anume, erai gata de fapte, erai gata sa suferi, sa te sacrifici – pentru ca apoi, pas cu pas, sa-ti dai seama ca lumea nu cerea de la tine nici un fel de fapte si sacrificii sau ceva de genul asta, ca viata nu e un poem eroic cu roluri de eroi si alte lucruri dintr-astea, ci un salon confortabil pentru oamenii cu obiceiuri burgheze, in care individul se declara pe deplin multumit daca maninca si bea, daca isi soarbe cafeaua, daca impleteste ciorapi, joaca taroc si asculta muzica la radio. Iar cine vrea altceva, purtind in el insusi eroicul si frumosul, admiratia pentru marii scriitori sau admirat ia pentru sfinti, nu-i decit un nebun si un fel de cavaler Don Quijote.

“Exista foarte multi sfinti care mai intii au fost pacatosi inraiti, chiar si pacatul poate fi un drum care sa te duca spre sfintenie, pacatul si viciul. O sa rizi, dar deseori ma gindesc ca poate si Pablo, prietenul meu, ar putea fi un sfint deghizat. Ah, Harry, sintem nevoiti sa bijbiim prin atita noroi si absurditate pina sa ajungem acasa! {i n-avem pe nimeni care sa ne calauzeasca, singura noastra calauza este dorul de casa.


“Dorinta ma  ardea, teama ma sufoca, m-am incolacit salbatic in jurul Mariei, am strabatut inca o data, in goana, arzind ca o vilvataie, insetattoate aleile si hatisurile gradinii ei, muscind inca o data din dulcele fruct al pomului edenic.”

“Trebuie sa traiesti si sa inveti sa razi. Trebuie sa inveti sa asculti aceasta blestemata muzica radiofonica a vietii, trebuie sa admiri spiritul care se ascunde dincolo de ea, trebuie sa inveti sa razi de disonantele ei”.

“Ciudate idei mai ai si tu despre viata! Asadar, ai facut intotdeauna niste lucruri complicate, iar pe cele simple nu le-ai invatat deloc? N-ai avut timp? N-ai avut chef? (“) Nu esti nebun deloc domnule profesor, ba chiar mi se pare ca esti prea putin nebun! Mi se pare ca esti destept, dar intr-un chip prostesc.”

“Noua, nemuritorilor, nu ne place sa luam in serios, noua ne place sa glumim. Seriozitatea, tinere, este o chestiune de timp; nu pot sa-ti dezvalui decat ca ea provine dintr-o supraestimare a timpului.Si eu am exagerat odinioara importanta timpului, de aceea ma hotarasem sa traiesc o suta de ani. Dar, vezi tu, in eternitate timpul nu exista, eternitatea nu este decar o clipa, abia ajunge ca sa faci o gluma.”

„Numai umorul, invetia aceasta minunata a celor care se vad impiedicati sa-ti realizeze inalta lor chemare, acestor fiinte aproape tragice, a fiintelor nefericite, extraordinar de talentate, numai umorul savarseste imposibilul, strabatand si unind toate fatetele umanitatii cu razele reflectate de prisma sa. Sa traiesti in lume, ca si cum aceasta nu ar fi lume, sa respecti legea si totusi si totusi sa fi mai presus de ea, sa pozezi „ca si cum n-ai poseda nimc”, sa renunti ca si cand n-ar fi vorba de renuntare.”

„Orice nastere inseamna despartire de cosmos, inseamna limitare, desprindere de Dumnezeu, innoire dureroasa.”

 „...de fiecare data cand viata mea fusese zguduita din temelii, castigasem pana la urma cate ceva, castigasem mai multa libertate, mai mult spirit, mai multa profunzime, dar si ceva mai multa singuratate, mai multa raceala, mai putina intelegere.”

“Majoritatea oamenilor nu vor sa inoate inainte de a sti sa faca acest lucru.”



Cartea o puteti comanda aici:http://www.librarie.net/carti/46057/Lupul-stepa-Hermann-Hesse
Sau o puteti citi/descarca aici:
Hermann Hesse - Lupul de stepa - Sidhartha






© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

Sa cresc sau sa raman copil?


A cui e oare vina?Poate si a mea.Dar nu cred ca in totalitate.E si vina lor, a mediului in care am crescut,a destinului...Toti sunt vinovati, sau poate ca nu e vina nimanui.Ma intreb, oare sunt imatura pentru ca asa a fost sa fie, sau pentru ca asa vreau eu?Oare nu cumva refuz sa cresc?

"Ai doar 20 de ani" vor spune unii."Am deja 20 de ani" voi spune eu.Ca varsta ma simt deja "batrana".Dar oricat de "coapta" mi-ar fi mintea sau trupul, sufletul refuza sa treaca pragul,sa treaca de la copilarie la maturitate.Ciudat,cand aveam 15 ani toata lumea imi spunea ca sunt prea matura pentru varsta mea, ca am prea mult tupeu.Acum,dupa 5 ani toata lumea ma considera imatura, se intreaba ce-i cu atata timiditate .

N-as fi crezut, dar sunt dovada vie a faptului ca e posibil,oamenii pot regresa.Sper ca n-am sa ajung ca Benjamin Button, sa regresez intr-atat incat sa ma pierd de tot.Sa fie asta oare o incercare de a trai acele experiente de care n-am avut parte, sau am avut prea putin?Oare n-am fost copil destul?

Poate ca da.Poate din cauza faptului ca la 14-15 ani am fost mai mult decat trebuia sa fiu(ca si cum ar fi adaugat cineva din greseala ani vietii mele), acum,pentru a exista un echilibru, sunt mai putin decat trebuie sa fiu, decat pot sa fiu( ca si cum acum mi s-ar fi luat acei cinci ani care i-am primit cand aveam 15).

Poate ca am fost prea mult rasfatata.Poate din cauza ca am fost mereu tratata ca un copil( parintii refuza de multe ori sa vada c-au crescut copiii mari) am uitat sa cresc, sa fiu matura.Am trait intr-o zona de confort care nu mi-a permis sa ma schimb, sa ma dezvolt prea mult.Eu cred ca pentru a te maturiza ai nevoie de experiente sociale, de situatii extreme in care sa inveti sa iei decizii, sa iti asumi responsabilitatea, sa depinzi doar de tine.Cum as fi putut avea aceste experiente intre 4 pereti, sau din paginile unei carti?

Si totusi de ce trebuie sa fim maturi cand trebuie sa fim maturi?De ce atata graba sa crestem?E vreo regula vreo lege, care spune ca la 20 de ani trebuie sa fi matur si cu tupeu?Nu e oare alegere noastra cand sa iesim din cocon?De ce trebuie ca oamenii(oricat de bine intentionati ar fi) sa taie coconul in care ne aflam si ne elibereaza in lume cand inca nu suntem pregatiti.De ce nu inteleg ca noi trebuie sa facem asta, ca avem nevoie de tot acest chin,ca doar facand efortul de a ne elibera singuri ne putem dezvolta.

Vreau sa cresc.Vreau sa fiu om(nu copil)...candva.Dar lasa-ma sa cresc singura.Lasa-ma sa gresesc,sa imi asum vina, sa invat ca viata e si cu bune si cu rele.Sa scap de povara perfectiunii.


© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

Sa fie oare haos?


N-a fost oare haosul la inceputuri?Si nu din haos s-a facut lumina?Poate ne-ntoarcem la haos...si intuneric...si apoi iar lumina...

Ma tem.Ma tem c-am sa ajung sa cred ca lumea e intr-adevar nimic mai mult decat haos,absurditate.Nu demult citindu-l pe Camus eram revoltata de ideea de a trai atat de indiferent, de a nu crede in nimic,pentru ca eu credeam.Credeam ca totul are un scop,ca lumea e guvernata de niste legi,ca la baza ei sta un mecanism perfect.

Si totusi...pe zi ce trece ma simt tot mai "ateu", toate ideile in care credeam dispar una cate una, toate visele, idealurile nu mai sunt decat niste ruine.Si asta impotriva vointei mele.Pentru ca vreau sa cred,vreau sa sper, sa visez, sa iubesc, sa simt.Si totusi...toate astea s-au stins pe ascuns.Din ce-a fost candva un foc mistuitor, n-au mai ramas decat niste carbuni stinsi.Dar si carbunii se pot aprinde iar, nu?Poate ca si credintele pot renaste...

 Si totusi cred...in haos...dar si in destin..e posibil,sau e un paradox?Eu vreau sa cred ca se poate.Vreau sa cred ca si in haos poate exista o ordine.Ca daca toate legile care guvernau inainte existenta nu mai sunt valabile, e pentru ca asa trebuia sa fie.Tot ce se naste, candva trebuie sa moara, nu?

E atat de intuneric.Dar nu vreau sa renunt la lumina.O caut neincetat.Ca un orb.Poate ca nu e intuneric, poate ca tin eu ochii inchisi de nu vad lumina, sau poate c-am orbit.Dar cum as putea renunta la lumina?Cum poti sa renunti la ceva ce-ai cunoscut candva si stii sigur ca exista?Sa renunt doar pentru ca acum pare ca urmaresc himere?Nu.Nu renunt.Nu inca.E prea devreme,sau poate prea tarziu sa mai renunt.Odata ce speranta s-a cuibarit in sufletul tau, n-o poti smulge de acolo.E ca buruiana, oricat o rupi tot creste la loc.Si bine face.

Obisnuiam sa imi urasc abilitatea de a ma minti, priceperea cu care ma pacaleam atat de usor cand vroiam sa imi sadesc vreo idee in minte.Si uite ca acum i-am gasit un folos.O sa ma mint.O sa ma mint ca vad lumina, o sa ma mint ca lumea nu-i un haos,ca visele oricat de imposibile par le pot transforma in realitate.

Nu pot renunta la vise, poate altii pot dar eu nu.Fara ele as fi ca un soare ramas fara planetele pe care trebuie sa le incalzeasca.Ce sens ar mai avea viata?Intr-adevar visele sunt cel mai esential combustibil al vietii noastre.Doar ele pot pune omul in miscare.Altfel ne-am transforma in fiinte statice.Ca scaunul, care n-are vise, deci de ce s-ar misca din loc?......

O sa ma mint ca dragostea n-a murit,ca oamenii sunt buni, ca viata e frumoasa.Da,asa o sa fac.Si-o sa ma mint atat de bine incat o sa ma cred.Si-o sa cred cu atata tarie incat...o sa fie real.Cand ma gandesc la toate astea nu pot sa nu ma gandesc si la Dumnezeu.II dau dreptate celui care spunea ca Dumnezeu e necesar.Nu ma intereseaza ca e real sau inventat eu cred in El.Pentru ca am nevoie sa cred in El, la fel cum am nevoie sa cred in visele mele.Doar pentru cei fara Dumnezeu viata e un haos iar eu refuz sa cred in haos.

Asa ca hai sa ne mintim,hai sa credem, hai sa dam viata viselor noastre!





© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

Soareci si oameni,de John Steinbeck


 Cred ca a trecut mai mult de un an de cand mi-am propus sa citesc Soareci si oameni, de John Steinbeck.Mereu am amanat.Nu stiu de ce, mi-era teama ca nu o sa imi placa.Ma asteptam la un stil greoi, rigid...poate ceva in genul Virginiei Woolf.

Pana la urma s-a dovedit a fi o carte mult mai buna decat as fi crezut.E scurta,se citeste usor si cu mare placere.Pe mine m-a fascinat inca de la prima pagina.Limbajul e deosebit si-ti da impresia de familiaritate, de confesiune sincera.John Steinbeck are un stil simplu, lipsit de artificii, foarte direct as spune, pentru ca nu-ti epuizeaza mintea cu tot felul de complicatii, de sensuri ascunse.Si totusi nu-i lipseste profunzimea.

Chiar daca aest roman relateaza despre oameni,locuri si fapte din istoria Statelor Unite,din anii 30' , mesajul este cat se poate de actual.Unele lucruri nu se schimba niciodata.Oamenii se simt singuri si izolati, tanjesc dupa companie.Fiecare porneste in viata cu anumite vise, in care crede cu tarie,pana cand realitatea le smulge aceste vise, punandu-i in "banca" lor.

Titlul as zice ca ilustreaza tocmai felul in care oamenii,destinul lor, visele lor pot fi strivite tot atat de usor cum poti strivi niste soareci.Uneori fara sa vrei,sau paradoxal, din compasiune, exact cum Lennie omora soarecii prin simplul act de a-i mangaia.Exact cum  va sfarsi chiar el...odata cu visul sau...

Romanul este de fapt povestea lui George si Lennie, doi barbati atat de diferiti, si totusi legati printr-o stransa prietenie si care sunt nevoiti sa se mute de la o ferma la alta pentru ca Lennie mereu face cate o boacana.

 Este interesant de observat felul in care Steinbeck ne prezinta femeia in acest roman.Singurul personaj feminin este nora proprietarului fermei la care lucreaza George si Lennie.Femeia apare ca un obstacol,ca un "bocluc" ce duce la pierzanie.Ca o ispita  as indrazni sa spun, ca o...desfranata...cand de fapt tot ce cauta e compania unei alte fiinte, pe cineva caruia sa i se poata confesa.

La fel de interesant e si felul in care se foloseste de animale pe post de simboluri(de soareci, iepuri,caini).
De personaje n-ai cum sa nu prinzi drag, in special de Lennie care in ciuda staturii impresionante, e un "copil mare"
Cineva spunea ca sfarsitul previzibil.Ei bine, eu nu sunt de acord.Pentru ca la fel cum George si Lennie i-au facut pe altii sa creada in visul lor de libertate, tot asa am crezut si eu pana la sfarsit ca vor reusi..

Soareci si oameni e o carte din care avem multe de invatat : despre puterea unei prietenii, despre cat de important e sa credem in visele noastre pana in ultima clipa,despre faptul ca oamenii pot face rau si fara intentie,despre cum scapa oamenii de cei care le sunt inutili.

E o carte care ar trebui sa ne faca recunoscatori pentru ceea ce avem, cat de luxos traim in comparatie cu personajele acestei cartii pentru care o casa si-un "petic" de pamant era un vis atat de irealizabil in cele din urma.

E o carte scurta, dar despre care s-ar putea scrie atat de multe...deci o carte care merita citita.


"
Imi dai soarecu' ala, ori ma faci sa te pocnesc?
— Ce sa-ti dau?
— Stii foarte bine ce, afurisitule. Da-ncoa soarecu'!
Lennie baga mana in buzunar, cu sovaiala. Glasul incepu sa-i tremure
nitel.— Da' de ce sa nu poci sa-l tiu? Nu-i a lu' nimeni soarecu' asta. Nu-l
furai. Il gasii mort, langa drum.
Mana lui George ramanea intinsa, poruncitor. Cu incetineala, ca un
caţel care nu vrea sa aduca inapoi mingea aruncata de stapanul sau,
Lennie se apropie, se dete inapoi, se apropie iar. George pocni din degete,
tare, si la acest zgomot Lennie ii puse soarecele in mana.
— Da' nu faceam m'ca rau cu el, George. Numa' ce-l mangaiam."


“Geaba citesti carti. Omu’ are nevoie de altii langa el”
 

“Omu’ se ticaloseste daca n-are pe nimeni. Fie cum o fi, da’ sa fie cineva langa tine. Iti spui io, striga, iti spui io, omu’ cand e prea singur se imbolnaveste.”



Cartea o puteti comanda aici:http://www.librarie.net/carti/38427/Soareci-si-oameni-John-Steinbeck
Sau o puteti citi/descarca aici:
Steinbeck, John - Soareci si oameni

© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved