N-a fost oare haosul la inceputuri?Si nu din haos s-a facut lumina?Poate ne-ntoarcem la haos...si intuneric...si apoi iar lumina...
Ma tem.Ma tem c-am sa ajung sa cred ca lumea e intr-adevar nimic mai mult decat haos,absurditate.Nu demult citindu-l pe Camus eram revoltata de ideea de a trai atat de indiferent, de a nu crede in nimic,pentru ca eu credeam.Credeam ca totul are un scop,ca lumea e guvernata de niste legi,ca la baza ei sta un mecanism perfect.
Si totusi...pe zi ce trece ma simt tot mai "ateu", toate ideile in care credeam dispar una cate una, toate visele, idealurile nu mai sunt decat niste ruine.Si asta impotriva vointei mele.Pentru ca vreau sa cred,vreau sa sper, sa visez, sa iubesc, sa simt.Si totusi...toate astea s-au stins pe ascuns.Din ce-a fost candva un foc mistuitor, n-au mai ramas decat niste carbuni stinsi.Dar si carbunii se pot aprinde iar, nu?Poate ca si credintele pot renaste...
Si totusi cred...in haos...dar si in destin..e posibil,sau e un paradox?Eu vreau sa cred ca se poate.Vreau sa cred ca si in haos poate exista o ordine.Ca daca toate legile care guvernau inainte existenta nu mai sunt valabile, e pentru ca asa trebuia sa fie.Tot ce se naste, candva trebuie sa moara, nu?
E atat de intuneric.Dar nu vreau sa renunt la lumina.O caut neincetat.Ca un orb.Poate ca nu e intuneric, poate ca tin eu ochii inchisi de nu vad lumina, sau poate c-am orbit.Dar cum as putea renunta la lumina?Cum poti sa renunti la ceva ce-ai cunoscut candva si stii sigur ca exista?Sa renunt doar pentru ca acum pare ca urmaresc himere?Nu.Nu renunt.Nu inca.E prea devreme,sau poate prea tarziu sa mai renunt.Odata ce speranta s-a cuibarit in sufletul tau, n-o poti smulge de acolo.E ca buruiana, oricat o rupi tot creste la loc.Si bine face.
Obisnuiam sa imi urasc abilitatea de a ma minti, priceperea cu care ma pacaleam atat de usor cand vroiam sa imi sadesc vreo idee in minte.Si uite ca acum i-am gasit un folos.O sa ma mint.O sa ma mint ca vad lumina, o sa ma mint ca lumea nu-i un haos,ca visele oricat de imposibile par le pot transforma in realitate.
Nu pot renunta la vise, poate altii pot dar eu nu.Fara ele as fi ca un soare ramas fara planetele pe care trebuie sa le incalzeasca.Ce sens ar mai avea viata?Intr-adevar visele sunt cel mai esential combustibil al vietii noastre.Doar ele pot pune omul in miscare.Altfel ne-am transforma in fiinte statice.Ca scaunul, care n-are vise, deci de ce s-ar misca din loc?......
O sa ma mint ca dragostea n-a murit,ca oamenii sunt buni, ca viata e frumoasa.Da,asa o sa fac.Si-o sa ma mint atat de bine incat o sa ma cred.Si-o sa cred cu atata tarie incat...o sa fie real.Cand ma gandesc la toate astea nu pot sa nu ma gandesc si la Dumnezeu.II dau dreptate celui care spunea ca Dumnezeu e necesar.Nu ma intereseaza ca e real sau inventat eu cred in El.Pentru ca am nevoie sa cred in El, la fel cum am nevoie sa cred in visele mele.Doar pentru cei fara Dumnezeu viata e un haos iar eu refuz sa cred in haos.
Asa ca hai sa ne mintim,hai sa credem, hai sa dam viata viselor noastre!
© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu