Lupul de stepa, de Hermann Hesse

Unii zic ca Lupul de stepa, de Hermann Hesse e o carte numai buna pentru adolescenti.Altii dimpotriva...ca e de citit doar dupa o anumita varsta, nicidecum in adolescenta timpurie si prea usor impresionabila.Unii zic ca e deprimanta,altii ca mai degraba te incurajeaza.

Eu zic ca ceea ce conteaza e starea cititorului si experientele pe care le-a trait, capacitatea de a se identifica cu personajul.
Dar deprimanta nu e deloc, cel putin...mie mi-a ridicat moralul.
Sa fac un rezumat al romanului parca n-are rost.Intregul fir narativ mi se pare mai degraba ca o parabola, nu actiunea conteaza ci morala care se desprinde din ea.Nici personajele nu conteaza, ele sunt doar niste marionete folosite pentru a se exprima niste idei.



Harry Haller reprezinta "drama" multor oameni.Devine un reprezentat al  "lupului de stepa", al omului singuratic care se zbate intre cele doua extreme ale personalitatii  sale.Este tipul omului care gandeste prea mult si uita sa traiasca, isi pierde pofta de viata.Ceea ce se intampla multor oameni.Ne lasam doborati de imposibilitatea de a atinge acele idealuri marete ce ni le-am propus in tinerete, uitand ca sunt atatea lururi mici, simple, dar frumoase de care ne putem bucura si pentru care merita sa traim.

E o carte care te poarta intre extreme.Dupa primele pagini mi-a placut, eram sigura ca e una deosebit.Mi-a placut acel "Cuvant inainte al editorului" si " Tratat despre lupul de stepa".Mai departe a inceput sa ma plictiseasca, sa imi fie de nerecunoscut acel Hermann Hesse care ma incantase cu Siddharta.Dar evident ca mai spre sfarsit a inceput din nou sa imi placa.

Felul in care manevreaza cuvintele,"tonul" pe care eu il percep ca fiind usor comic pe alocuri, n-are cum sa nu incante si sa acapareze cititorul.

Uneori citind acest roman, ceva din stilul lui H.Hesse ma ducea gandul la Eliade,pentru ca ambii au fost pasionati de Orient.Pentru ca si Hesse, la fel ca si Eliade foloseste ca tema teatrul, iar romanele lui incepute intr-un mod atat de realist, aluneca treptat spre fantastic,spre o lume magica a simbolurilor.Iar din punct de vedere al personajelor nu pot sa nu il compar cu romanul lui Fowles-Magicianul(Pablo fiind o versiune mai tanara a magicianului, Hermina si Maria fiind corespondente pentru Lily si sora ei,  iar Harry pentru Nicholas Urfe,ambii nutrind gandul sinuciderii si fiind apoi  subiectul unei initieri)


Ceea ce e de apreciat la aceasta carte e faptul ca propune rasul ca terapie, ca un mijloc de a-ti imbunatati viata, ca un mod de a-ti exorciza demonii.


Citate:

“...lipsa dragostei de sine te aduce In imposibilitatea de a-ti iubi aproapele, ca ura de sine are exact acelasi rezultat, pricinuind in cele din urma aceeasi izolare si deznadejde cumplita pe care le provoaca egoismul feroce.”

 “Dar, traind in deplina libertate la care ajunsese, Harry constata dintr-odata ca libertatea lui era de fapt moarte, ca ramasese singur, ca lumea ii dadea pace intr-un mod ingrijorator, ca oamenii nu-l mai interesau deloc, ba chiar ca nici propria persoana nu-l mai interesa, ca incepuse sa se sufoce incetul cu incetul in aerul tot mai rarefiat al independentei si al insingurarii sale. Caci acum situatia se schimbase, iar singuratatea si independenta nu mai reprezenta nazuinta si scopul, ci destinul, condamnarea lui, dorinta magica i se indeplinise, si el nu mai putea sa dea inapoi.”

“inlauntrul tau salasluia o imagine pe care ti-o facusesi tu despre viata, o incredere, o cerinta anume, erai gata de fapte, erai gata sa suferi, sa te sacrifici – pentru ca apoi, pas cu pas, sa-ti dai seama ca lumea nu cerea de la tine nici un fel de fapte si sacrificii sau ceva de genul asta, ca viata nu e un poem eroic cu roluri de eroi si alte lucruri dintr-astea, ci un salon confortabil pentru oamenii cu obiceiuri burgheze, in care individul se declara pe deplin multumit daca maninca si bea, daca isi soarbe cafeaua, daca impleteste ciorapi, joaca taroc si asculta muzica la radio. Iar cine vrea altceva, purtind in el insusi eroicul si frumosul, admiratia pentru marii scriitori sau admirat ia pentru sfinti, nu-i decit un nebun si un fel de cavaler Don Quijote.

“Exista foarte multi sfinti care mai intii au fost pacatosi inraiti, chiar si pacatul poate fi un drum care sa te duca spre sfintenie, pacatul si viciul. O sa rizi, dar deseori ma gindesc ca poate si Pablo, prietenul meu, ar putea fi un sfint deghizat. Ah, Harry, sintem nevoiti sa bijbiim prin atita noroi si absurditate pina sa ajungem acasa! {i n-avem pe nimeni care sa ne calauzeasca, singura noastra calauza este dorul de casa.

“Dorinta ma  ardea, teama ma sufoca, m-am incolacit salbatic in jurul Mariei, am strabatut inca o data, in goana, arzind ca o vilvataie, insetattoate aleile si hatisurile gradinii ei, muscind inca o data din dulcele fruct al pomului edenic.”

“Trebuie sa traiesti si sa inveti sa razi. Trebuie sa inveti sa asculti aceasta blestemata muzica radiofonica a vietii, trebuie sa admiri spiritul care se ascunde dincolo de ea, trebuie sa inveti sa razi de disonantele ei”.

“Ciudate idei mai ai si tu despre viata! Asadar, ai facut intotdeauna niste lucruri complicate, iar pe cele simple nu le-ai invatat deloc? N-ai avut timp? N-ai avut chef? (“) Nu esti nebun deloc domnule profesor, ba chiar mi se pare ca esti prea putin nebun! Mi se pare ca esti destept, dar intr-un chip prostesc.”

“Noua, nemuritorilor, nu ne place sa luam in serios, noua ne place sa glumim. Seriozitatea, tinere, este o chestiune de timp; nu pot sa-ti dezvalui decat ca ea provine dintr-o supraestimare a timpului.Si eu am exagerat odinioara importanta timpului, de aceea ma hotarasem sa traiesc o suta de ani. Dar, vezi tu, in eternitate timpul nu exista, eternitatea nu este decar o clipa, abia ajunge ca sa faci o gluma.”

„Numai umorul, invetia aceasta minunata a celor care se vad impiedicati sa-ti realizeze inalta lor chemare, acestor fiinte aproape tragice, a fiintelor nefericite, extraordinar de talentate, numai umorul savarseste imposibilul, strabatand si unind toate fatetele umanitatii cu razele reflectate de prisma sa. Sa traiesti in lume, ca si cum aceasta nu ar fi lume, sa respecti legea si totusi si totusi sa fi mai presus de ea, sa pozezi „ca si cum n-ai poseda nimc”, sa renunti ca si cand n-ar fi vorba de renuntare.”

„Orice nastere inseamna despartire de cosmos, inseamna limitare, desprindere de Dumnezeu, innoire dureroasa.”

 „...de fiecare data cand viata mea fusese zguduita din temelii, castigasem pana la urma cate ceva, castigasem mai multa libertate, mai mult spirit, mai multa profunzime, dar si ceva mai multa singuratate, mai multa raceala, mai putina intelegere.”

“Majoritatea oamenilor nu vor sa inoate inainte de a sti sa faca acest lucru.”

Cartea o puteti comanda aici:http://www.librarie.net/carti/46057/Lupul-stepa-Hermann-Hesse
Sau o puteti citi/descarca aici:
Hermann Hesse - Lupul de stepa - Sidhartha






© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved