© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved
De la arta literara am trecut la...arta culinara
Mai ca jurasem ca eu n-am sa gatesc vreodata, ca nu-i de mine. Ca e o risipire de intelect sa imi pierd timpul cu asemenea treburi casnice si banale. Ziceam mereu ca eu cand ma voi marita am sa-mi iau barbat care sa se priceapa la gatit. Si cum cam toti pretendentii chiar erau mai priceputi decat mine la gatit, nu mai aveam nici un dubiu ca eu si cratitele nu ne vom prea intersecta.
Si totusi....uite ca in 2 luni, Silvana cea nepriceputa a-nceput sa-si intre-n mana. De nevoie, de rusine sau de ce-o mai fi, am pus mana pe oale si-am inceput sa experimentez.
Ce-a iesit?
Grozav n-are cum sa fie ceva facut pentru prima oara si fara sa tin cont de vreo reteta. Incapatanarea se vede si aici. Nu-mi pasa ce zice reteta, cum se face, ce se pune. Eu mereu fac numai cum mi se pare mie mai potrivit.
Daca nu grozava, bunicica tot imi e mancarea.. Si cand nu iese buna, macar e aratoasa. Si mai ales o fac cu drag. E ca o joaca. Un exercitiu de imaginatie.
Cam atat am avut de zis. Las pozele sa vorbeasca
Tort Schwartzwalder
Cappuccino a la Silvana
Salata de surimi
Macaroane la cuptor(cu ou si branza)
Raffaello
FruityccinoSS(inventia mea) :)
Fasole
Pizza Valentine (cu ton) reteta proprie :)
Inghetata S&S :)© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved
De ce nu merg relatiile?
Cauzele sunt nenumarate.
Dar una extrem de importanta e SCHIMBUL.
Ce schimb?
Schimbul ce sta la baza oricarei relatii. Pentru ca dincolo de dimensiunea romantica a relatiilor, dincolo de vise, sperante, sentimente, mai exista si o dimensiune realista si anume nevoile.
Oricat de visatori am fi, cat de idilic am vedea dragostea, nu avem cum sa ignoram nevoile. Orice relatie se cladeste pe satisfacerea unor nevoi. Pe un schimb ce nu trebuie vazut ca o chestiune ce tine de latura materialista sau superficiala a vietii. Alegem un partener care ne satisface nevoile si pe ale carui nevoi suntem de asemenea stare sa le satisfacem. Unul are nevoie de incurajari, de cineva care sa-i creasca stima de sine, altul poate are nevoie de afectiune.
Dar ce se intampla cand unul pierde din vedere "intelegerea" initiala? Cand primeste dar uita sa mai dea din diverse motive. Lipsa de timp(oare??), comoditate, relaxare( crezand ca relatie merge si fara sa faca el ceva).
Orice relatie incepe sa scartaie cand schimbul nu mai e reciproc. E ceea ce ii reprosam celuilalt spunand: "nu
.mai esti ca la inceput". Si in felul acesta, din cauza ca unul din parteneri nu mai primeste ceea ce ii este necesar, lucrul pentru care a intrat in aceasta relatie, evident, incep certurile. Din tot felul de motive banale.
In general, din iubire, partenerul nemultumit ca nu-i sunt satisfacute nevoile accepta situatia asa cum e. Are rabdare. Spera ca celalalt va deschide ochii si-si va vedea greseala. Dar asta nu se intampla de cele mai multe ori. Sau chiar daca celalalt e constient ca ceva nu face bine, asta-i tot. Nu misca nici un deget sa schimbe ceva, dimpotriva, tot mai rau se poarta.
Si oricat ai tine la cel de langa tine, oricat de bun, tolerant, rabdator ai fi, toate au o limita. Esti om. Ceea ce inseamna ca ai nevoi. Si e absolut normal si chiar necesar ca anumite nevoi sa-ti fie satisfacute de partenerul de cuplu. Ce alte optiuni ai? Sa te duci la altul/alta ? Sa-ti satisfaci singur toate nevoile? Serios??Cum? Te imbratisezi, te pupi singur, vorbesti singur etc...?
E penibil.
E chiar injositor la un moment dat sa stii ca nu te poti baza pe celalalt sa iti satisfaca nici cele mai simple nevoi care nu cer nici mult timp, nici un efort prea mare.
Si asa incepi sa iti pierzi rabdarea.
Sa te intrebi cum poti fi atat de fraier sa dai fara sa primesti.
Si te intrebi: oare asta inseamna sa iubesti, asa e orice relatie?
Dar oare il mai iubeste?
Oare el ma mai iubeste de se poarta asa?
Incepi sa te indoiesti de celalalt. Sa nu mai fi sigur ca ai facut alegerea potrivita.
Il iubesti, vrei as ramaneti impreuna, chiar daca te raneste si ai vrea sa fugi cat mai departe, totusi ramai. Pentru ca vrei sa ramai. Sa va intelegeti, sa va rezolvati problemele. Nu vrei sa renunti la primul obstacol.
Dar degeaba vrei tu. O relatie are nevoie de doi oameni care sa lucreze la ea. Ca deasta se si cheama relatie, cuplu. Daca nu, ramaneai singur.
Cautand solutii iti trece prin cap ca poate, daca el nu e in stare sa dea mai mult, ar trebui sa dai tu mai putin. Si-atunci incepi sa reduci toate lucrurile marunte pe care le faci pentru celalalt. Initial se va simti usurat. Nefacand tu prea multe pentru el, nu se mai simte presat sa faca si el ceva. Dispare frustrare lui ca nu poate sa faca la fel de multe ca tine. Acum se simte la egalitate si se simte multumit ca nu-i mai reprosezi nimic.
Dar e numai o amagire. Pentru ca la un moment dat se va satura de asta, ii vor lipsi acele lucruri pe care le faceai pentru el. Va avea nevoie de ele, dar tu nu ii vei mai sta la dispozitie pentru ca asa ti-a cerut, sa faci mai putin. Poate ca intr-o zi se va crea contextul potrivit pentru ca el sa iti satisfaca nevoile. Si evident ca va astepta la fel din partea ta. Si va fi dezamagit ca tu nu-i raspunzi la gesturile pe care le face pentru tine.
Asa va incepe sa fie el cel nemultumit. Te va acuza ca nu faci destule in comparatie cu ce face el pentru tine. Pentru ca a uitat ca e vina lui ca s-a ajuns aici. A uitat ca el ti-a cerut sa faci mai putin.
Indiferent ce crede cand iti cere asta, sau ce crezi cand ii accepti propunerea, nu sunteti constienti unde se va ajunge.
Stii unde?
Se va ajunge la punctul in care nu veti mai face nimic unul pentru celalalt si asta va face ca din ceea ce erati initial, suflete-pereche, sa deveniti doi straini. Pentru ca fiecare zi ce va trece, fiecare gest la care renuntati a-l mai face unul pentru altul, nu va face altceva decat sa va indeparteze. Va grea un spatiu, un gol enorm intre voi doi. Un zid pe care cu greu il veti mai putea sparge pentru a va apropia din nou.
Asa ca e important sa nu lasati sa se ajunga atat de departe.
Ideal ar fi ca( in momentul in care tu, cel nemultumit, te indepartezi de celalalt, ii respecti cererea si reduci din lucrurile pe care le faci pentru el) el sa regrete ceea ce ti-a cerut, sa fie constient de greseala si dispus sa faca ceva, sa ofere mai multe.
Se intampla asta uneori. Destul de des. Sunt unii pentru care sa adopti o atitudine similara cu a lor e destul ca se redreseze.
Dar mai sunt si unii care isi recunosc vina dar nu fac nimic. Se complac in orice situatie ar fi. Nu vor sa pleci, dar nici nu fac nimic sa te opreasca. Se resemneaza cu un "asta e" . Si-apoi se considera niste victime ale destinului cand de fapt nu sunt decat victime ale propriei pasivitati. Eventual, se trezesc si acestia la realitate la un moment dat, dar fara folos, ca mereu e prea tarziu. Timpul e neindurator, nu sta in loc pentru nimeni.
Asa ca nu functioneaza mereu varianta asta. Sa reduci din lucrurile pe care le faci pentru celalalt nu e o solutie. Poate pe el il va ajuta putin, temporar, reducandu-i frustrarea si sentimentul de inferioritate. Dar tu? Doar pentru ca acum tu faci mai putine pentru celalalt, nu inseamna ca nici tu nu mai ai nevoie ca el sa faca ceva pentru tine. Nevoile tale nu dispar odata cu gesturile pe care obisnuiai sa le faci pentru el. Asa ca degeaba se va simti partenerul mai bine daca nemultumirile tale tot acolo vor fi.
Deci nu, nu si iarasi nu. Nu e asta solutia. Sau mai bine zis, e o solutie dar care e cel mult posibila, nicidecum probabil. E o solutie care nu garanteaza nimic si mai ales e o solutie periculoasa. Pentru ca poate sa inrautateasca lucrurile mai rau decat s-a intamplat deja. Pentru ca va genera la un moment dat intrebarea care nu e deloc egoista: "Mie la ce imi foloseste sa fiu in relatia asta?" . Ce mai ramane in momentul in care voi renunti sa faceti tot felul de gesturi unul pentru altul(gesturi care in fond nu sunt altceva decat dovezi ale sentimentelor pe care le aveti unul pentru altul) . Ajungi sa realizezi ca tot ceea ce iti aduce relatia in care esti e compania. Asta inseamna oare o relatie, sentiment? Daca asta ar fi fost tot ce iti doreai sau de care aveai nevoie, nu ai fi intrat de la bun inceput intr-o relatie. Daca vrei sa ai mereu companie ramai acasa cu parintii. Stai cu bunicii. Cu un amic. Pentru companie e mai folositor un animal de casa.
Daca vrei sa nu gresesti, sa nu dai cu batul in balta, sa pierzi ceva de care poate ai nevoie indiferent ca esti sau nu constient/de acord cu asta, ceva ce iti face bine, atunci trebuie sa nu uiti de unde ai plecat. Sa iti amintesti motivele pentru care ai intrat in aceasta relatie, cu ce asteptari, ce scopuri. Ce vroiai sa obtii? Ai obtinut ceva din tot ce ti-ai propus? Si daca raspunsul e nu, ai mare grija. E atat de simplu sa-l acuzi pe celalalt ca " nu esti cum credeam" din cauza ca relatia nu ti-a adus ce urmareai. Cand de fapt e vina ta ca ai asteptat sa vina totul pe tava. E vina ta ca nu ai avut timp sa fi ajutat/ascultat/inteles/invatat.
Problema nu e niciodata la celalalt. Propriile tale nemultumiri, complexe, frustrari te determina sa arunci vina pe celalalt. E mai comod asa. Dar daca vrei o solutie mai sigura ceea ce trebuie sa faci e sa iti rezolvi propriile nemultumiri. Daca tu te simti incapabil sa faci ceea ce ti se cere, nu ai dreptul sa-i ceri celuilalt sa fac si el mai putin, ca sa te simti tu mai bine, pe picior de egalitate. Solutia e sa pui tu osul la munca sa poti oferi celuilalt ceea ce are nevoie
© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved
Walkiriile, de Paulo Coelho
Daca Invingatorul
este intotdeauna singur m-a dezamagit, fiind atat de
nepotrivita stilului cu care m-am obisnuit la Coelho, nu
la fel a fost si cu Walkiriile. Multi au criticat
aceasta carte, au spus ca e plictisitoare. Intr-adevar e lipsita de
dinamism in comparatie cu celalalte romane scrise de Paulo,
dar asta nu-i diminueaza cu nimic valoarea.
Nu
stiu ce apreciaza altii la o carte, sau din ce motivez citesc, dar e
clar ca pentru mine lectura are un scop diferit, avand in
vedere ca pot considera ca fiind grozava o carte ignorata de multi,
sau un autor considerat comercial.
N-am
cum sa nu ma revolt, sa nu sar in apararea lui Coelho. Ma simt
oarecum datoare sa o fac, avand in vedere influenta pe care a avut-o
asupra mea.
Daca
ma gandesc bine majoritatea oamenilor citesc urmarind nimic mai mult
decat relaxarea, in timp ce eu caut in lectura cunoasterea. Altii au
in vedere semnificatiile evidente ale unor fraze, in timp ce eu mereu
caut intelesurile ascunse. Misterele dezvaluite printre randuri.
Poate
ca luata ca intreg, Walkiriile nu ar fi o carte prea
grozava. Dar oare asta conteaza? Ce mai conteaza 195 de pagini
plictisitoare, daca 5 au fost interesante, daca doua-trei idei te-au
socat facandu-te sa reflectezi la propria viata. Daca doua-trei idei
au schimbat ceva in tine. O carte nu trebuie apreciata neaparat
pentru valoarea ei ca intreg. Eu apreciez o carte numai si
numai dupa felul in care ma influenteaza, dupa schimbarile pe care le
declanseaza in viata mea.
Pentru
asta citesc cu placere tot ce a scris Coelho. Din acest motiv mi-a
placut enorm de mult si Walkiriile.
O
carte care m-a facut sa plang descoperindu-mi greselile din
trecut, sa imi schimb atitudinea fata de propria persoana, e una
pentru care nu pot sa am decat cuvinte de lauda.
Walkiriile,
la fel ca orice carte scrisa de Coelho, e o carte care te face sa
evoluezi, sa te intelgi mai bine pe tine, dar si pe ceilalti. Dar
asta numai daca ai rabdarea sa diseci sensul fiecarei fraze. Numai
avand rabdare si acordand atentie detalilor poti fi rasplatit cu
indicii pentru a-ti gasi drumul. Iar cine stie sa vada semnele cu
siguranta va aprecia cartile lui Coelho.
Vorbind
cu cineva despre Coelho, ii spuneam ca imi place pentru ca mereu
gasesc in cartile lui raspunsuri la dilemele mele. La fel s-a
intamplat si cu Walkiriile. Nu cred sa fi fost doar o
coincidenta ca am citit-o intr-un moment atat de potrivit. Mi-a picat
in mana exact cand aveam mai mare nevoie de incurajare si cand
era momentul potrivit sa fac pace cu mine, sa ma impac cu trecutul si
sa ies din tiparele negative in care ma simteam prinsa ca intr-o
capcana.
Din
Walkiriile am invatat ca noi oamenii ne lasam prinsi in trecut exact
ca elefantii din poveste. Doar pentru ca am esuat in trecut nu mai
incercam, desi poate aveam acum forta necesara. Ne purtam de parca am
fi prinsi in lanturi ce ne limiteaza, cand de fapt ele nu mai exista,
cel mult au ramas semnele ranilor provocate de lanturile in care am
fost tinuti.:
"Si-a
amintit ca odata un imblanzitor i-a povestit cum reuseau sa tina
elefantii inchisi. Animalele, cand erau pui, erau legate cu lanturi
de cate o buturuga. Incercau sa scape, dar nu puteau, toata tineretea
lor tot incercau, dar buturuga era mai tare ca ei.
Si
atunci se obisnuiau cu captivitatea. Si cand ajungeau mari si
puternici era de ajuns ca imblanzitorul sa le lege un lant de
picior si sa-l lege de orice- chiar si de o bucatica de lemn- nu mai
indrazneau sa fuga. Erau prinsi de trecutul lor." (pag. 165)
Am
invatat ca a ti se indeplini toate dorintele nu e intotdeauna cel mai
de dorit fapt:
"Cand
Dumnezeu vrea sa-i ia cuiva mintile, ii indeplineste toate
dorintele."
Am
descoperit motivul pentru care mereu distrugem lucrurile si oamenii
la care tinem.
Am
invatat despre pactul pe care l-am facut cu trecutul si cat de
mult influenteaza acesta prezentul.
Am
invatat ca trebuie sa imi fiu prieten, nu dusman, nu judecator sau
calau. Am inteles ca oricine are dreptul la fericire indiferent ca e
bun sau rau.:
"Cu
Tine vorbesc razboinicii vinovatiei
Aceia
care au folosit totdeauna cele mai bune arme pe care le aveau
la indemana impotriva lor insisi.
Cei
care se cred nedemni de binecuvantari. Cei care cred ca nu au fost
facuti pentru fericire. Cei care se simt mai rai decat altii.
Cu
tine vorbesc cei care au ajuns la portile libertatii, au privit
paradisul si si-au spus:<< Nu trebuie sa intram; nu meritam.>>
Cu
tine vorbesc aceia care s-au judecat si s-au condamnat pe ei insisi."
Mi-a
placut pasajul de la pagina 133, despre Maria Egipteanca. M-a pus pe
ganduri in ceea ce priveste proverbul "scopul scuza mijloacele"
in care incep sa cred tot mai mult, pentru ca uneori poti face un
bine doar facand ceva "rau".
La
fel de mult mi-a placut ceea ce a scris despre cum ne stabilim tot
felul de ritualuri care nu sunt altceva decat rutina, si cum devenim
sclavi ai acestor ritualuri, nemaiputand face nimic spontan de teama
unui esec. Aceste ritualuri, spune Coelho, in momentul in care
ne lasam controlati de ele, nu fac altceva decat sa ne opreasca
din a evolua.
Cateva
citate:
"Unele
lucruri sunt atat de importante, incat omul trebuie sa le descopere
singur."
"Omul
distruge ce iubeste mai mult."
"Din
clipa in care vei pune piciorul afara, spuse Walkiria, jura, pe
arhangelul Mihail, ca niciodata-dar NICIODATA- n-o sa mai ridici mana
impotriva propriei tale persoane."
"Ani
de zile crezuse in mana implacabila a lui Dumnezeu, in pedeapsa Lui.
Numai ca propria lui mana, nu cea a lui Dumnezeu, era aceea care
provocase numai distrugeri. Niciodata, cate zile va mai avea, nu va
mai face asa ceva.
-Rup
pactul, spuse catre tenebrele minei si catre lumina desertului.
Dumnezeu are dreptul sa ma nimiceasca. Eu n-am acest drept."
"Ca
focul dragostei sa arda in inimile noastre
Ca
focul schimbarii sa arda in gesturile noastre
Ca
focul purificarii sa arda vinovatiile noastre
Ca
focul dreptatii sa ne calauzeasca pasii
Ca
focul intelepciunii sa ne lumineze calea"
“Omul
uita de unde vine; natura, niciodata.”
“parca
mi-a crescut sufletul… Mai inainte priveam in departare si totul
era chiar departe, intelegi? Se vedea ca nu face parte din lumea mea.
Fiindca intotdeauna priveam langa mine, in lucrurile care ma
inconjurau. Pana acum doua zile, cand am inceput sa ma obisnuiesc sa
privesc in zare. Atunci mi-am dat seama ca in afara de mese, scaune,
obiecte, lumea mea cuprindea si munti, nori, cer. Iar sufletul –
sufletul meu pare ca-mi foloseste ochii ca sa atinga lucrurile astea!
Parca mi-a crescut sufletul.”
“Numai
ca la inceput ei (ingerii) se arata asa cum o fac toata viata : prin
altii”.
„Destabilizare. In mod obisnuit doua persoane stau de vorba la o distanta de aproximativ un brat. Cand una dintre ele se apropie mai mult, rationamentul celeilalte se vede dezorientat, vrea sa inteleaga ce se intampla.”
“Nu suntem singuri. Lumea se transforma, iar noi suntem o parte din aceasta transformare. Ingerii ne calauzesc si ne apara. In ciuda tuturor nedreptatilor, in ciuda faptului ca ni se intampla lucruri pe care nu le meritam, in ciuda faptului ca ne simtim incapabili sa schimbam ce este gresit la oameni si in lume, in ciuda stralucitelor argumente ale Marelui Inchizitor – Dragostea este mai puternica si ne va ajuta sa crestem. Si doar atunci vom fi in stare sa intelegem stelele, ingerii, miracolele”.
© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved
What matters most
26 January.Three weeks ago. My birthyday.
It used to be a big deal a few years ago. A birthday party was a must. A few best friends were always there for me. My relatives too. Many presents. I liked my birthday. It mattered alot for me. I always felt important that day. My birthday was something i always waited forward to....something I planned a few moths before it happend.
Until one day. One day that made me hate my birthday. That made my depressed every years when my birthday was near. One day, one birthday that made me hate all my birthdays.
So the last 5 birthdays were awful, I was always sad, crying, never content.
I was so so scared that this birthday would be the same, even if this time I had my boyfriend by my side wich was a huge difference.
This time I had no birthday party, no fun with the girls in a club. No special guests, just me and my boyfriend. Not even my family. No presents from many people like I used to. This time my birthday was just like any other day. Nothing special. Just woke up in the morning, made him coffe, cleaning a little, reading, watching movies and that's all.
Normally I should've been really, really dissapointed. Surprisingly, I wasn't at all. Why? Because I did'n care about none of the things that I used to. Party? I can do it anytime. Gifts? It doesn't have to be my birthday to get presents. So, what else?
I mean., why do people actually celebrate their birthday? Is passing time something that worths celebrating? Something you're happy about? Probably you'd say yes, it worths celebrating, beeing happy about the fact that you lived one more year or something like that.
Well...i'm not celebrating time's passing because for me time has no meaning. I don't care for how long I'll live, I only care about how will I live. It matters the quality of my life, not the quantity.
But...you know what matters this time on my birthday? That for the first time I was in peace, relaxed, content. Because I knew this time I'm on the right path. This time I've got all the means to make all my dreams come true.
And like I sad, normally I'd be upset that my family hasn't given me any gift likwe they used to and I was tempted to say that they don't care about me. But you know...so what? In exchange, I've got the best present from someone else. Actually the two best present. Myu boyfriend's presence and the promise I made myself.
I made a promise that I'm going to love myself as much as I love others, respect myself, invest time and effort in myself and stop blaming me for every mistake. And especially, stop punishing myself, because that's something that only God has the right to do, he's the only one in power to judge us, not others, not ourselves. I should also stop thinking I don't deserve happiness and forgiveness.
That's what I think our birthdays should be for.
Not partys, gifts, food, drinks.
It's should be a break. Birtday break. We should take time to think. To analyze. To put things in balance. To put in order our life.To make peace with ourselves. To think about our dreams.
Our birthday is the day when firstly we should be the one to pay attention to our need. We should make ourselves happy instead of waiting for somebody else to do it.
Your birthday should be about you, between you and yourself. That's why it is called your birthday, not ours. It is all about you inner self.
© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved
