I make my own

"Cine pleaca la plimbare, pierde locul de onoare."
 Nimic mai adevarat decat aceasta replica atat de des folosita in copilarie.
Am constatat-o de multe ori pe pielea mea. Chiar si acum.
Din septembrie am inceput sa tot raresc vizitele facute parintilor. De la o data pe saptamana cum era initial, am ajuns sa trec pe-acasa o data la cateva luni.
Obisnuiam sa am camera mea...unde fiecare lucrusor de-acolo era al, nimic, absolut nimic strain.
Camera mea, decorata de mine.
Peretii pictati de mine, la fel si geamul...
Dar in lipsa mea...se pare ca drepturile mele de proprietar se diminuasera. Pe zi ce trecea, camera pastra tot mai putin amprenta mea. Geamul pictat a fost inlocuit, mobila mea scoasa...cam toate lucrurile mele scoase.
Urat...urat din partea lor. Cand m-am intors, dupa nici un an, ce sa mai fie camera mea...cu bagajele in mijlocul camerei imi venea sa ma iau cu mainile de cap. Ce sa fac eu cu lucrurile mele, unde sa le pun? Nici vorba sa mai existe vreun raft disponibil si pentru mine. Nici macar un sertar liber.
Parca era casa mea, camera mea...dar in  acel moment m-am simtit ca un strain. As fi vrut sa imi iau lucrurile si sa plec. Daca as fi avut unde...
Uneori simt ca nu mai am casa, ca nu mai e loc si pentru mine acolo unde obisnuia sa fie...
Oricat de rasfatata se zice c-as fi, nu s-a dus nimeni sa-mi cumpere un dulap ca sa am si eu loc. Nici macar nu s-a sinchisit nimeni sa elibereze camera. Ca doar nu e camera mea cu lururile altora si eu pe-ale mele sa le tin...unde, in pod?
Asa ca mi-a venit o idee. Nu chiar asa practica cum credeam ca o sa fie, dar macar e ceva. Al meu, facut de mine.
De mult imi doream sa imi fac un suport de haine, nu prea mi-a placut niciodata ideea de dulap. Si avand in vedere ca eu nimi tin toate hainele pe umerase, pana la urma tot ce aveam nevoie era...o bara...sau ceva de genul asta pe care sa pot agata umerase.
M-am pus pe cautat orice lemn care sa se potriveasca cu ce aveam eu in minte, cuie, ciocan si mai cateva lucruri marunte.

Si astfel, dupa o munca de vreo 6 ore(inclusiv pictat, lacuit), din ceea ce initial arata asa:

Am facut asta:

© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

The End

Mi-e greu sa scriu. Simt ca n-am nimic de spus. Sau poate ca prefer sa tac. Sunt satula pana peste cap de oamenii care pierd timpul cat e ziua de lunga strigandu-si in gura mare nefericirea. Nu vreau sa ma numar  printre ei, mi-au ajuns atatia ani...Vreau sa fiu printre cei care isi investesc energia si timpul in a face ceva, sau cel putin in a incerca, in eforturi fizice sau mintale, nu verbale.

Orice sfarsit presupune un nou inceput, deci o noua sansa, o noua viata care poate fi mai buna. Dar asta nu face sfarsitul mai usor de indurat. Nu ma pot agata de sperante, viata nu se poate pune "on hold" ca apelurile telefonice. Nu pot sta si astepta si spera ca lui Fat-Frumos sa-i pice un mar in cap si sa se trezeste la realitate.

Orice sfarsit e greu de suportat pentru ca presupune o pierdere, un esec. Nimanui nu-i place asta.  Cu atat mai putin mie care m-am crezut atotstiutoare. Care credeam ca ma pot controla, dar in schimb m-am lasat prada emotiilor si n-am fost in stare sa fiu atat de obiectiva cum ar fi fost necesar.
Oricat as parea sau as face eu pe neafectata, sa nu uitam ca sunt om ca toti ceilalti(desi eu mereu uit asta) si am o inima( ba chiar una prea sensibila).
 Trebuie sa recunosc ca nu fac fata prea bine pierderilor, oricat de minore ar fi. Sa nu uitam ca eu sunt fata  care acum vreo 3 ani a plans cand si-a pierdut pantalonii preferati. Asta sunt, ma atasez repede si in mod exagerat de orice sau oricine. Chiar si de acele obiecte/persoane care nu-mi plac in mod deosebit.

Poate ca o pauza era totusi necesara(dar nu una atat de lunga...pentru cei care nu stiu- eu sunt genul de persoana pe care o pierzi distantandu-te, nicidecum genul careia i se face dor).

Sunt momente in care nu prea mai stiu cine sunt si ce vreau. Nici macar incotro ma indrept. Dar macar stiu cu siguranta unde nu mai vreau sa ajung, ce nu mai vreau sa fiu. Raspunsurile le am deja, trebuie doar sa astept sa se limpezeasca apele, ca prea le-am poluat cu tot  felul de deseuri ( frustrari, complexe, frici, masti...)

Sunt totusi obisnuita cu pierderile. M-as putea numi demolator de profesie. Atat de des mi-am daramat propriile ziduri, m-am ruinat ca sa pot construi ceva nou. Daca pana acum eram pe principiul distrugerii totale, pentru a evita construirea pe ruine si implicit o noua constructie bantuita de fantomele celei anterioare, acum nu mai sunt. Nu e cazul. Inainte acceptam distrugerea, o vroiam si o faceam intentionat, simteam ca e nevoie sa stric tot pentru ca era ceva facut dupa schitele altora. Trebuia refacut tot de la zero pentru ca vroiam sa fiu arhitectul propriei vieti. Acum insa am pierdut din vina mea, am construit eu gresit, in graba, si-am obtinut o constructie care dupa cateva vijelii s-a lasat spulberata. Nu e nevoie sa stric mai mult decat s-a facut deja, sa schimb tot, trebuie doar sa am mai multa grija. Sa nu ignor nici o fisura in ceea ce construiesc mai departe. Sa investesc tot atat cat vreau sa obtin...Si mai ales sa construiesc pe pamant propriu, nu pe teritoriul inamic. Sa nu mai pierd tot ce posed de fiecare data cand pierd o batalie.

Dar pana atunci, pana refac tot ce-am pierdut, pana-mi recuceresc teritoriile, nu pot sta degeaba. E nevoie de mici victorii, batalii castigate care sa-mi intareasca  increderea, sa-mi sporeasca puterea pentru a porni pe noul drum cu certitudini, nu sperante.
Unii aleg sa-si priveasca cu ochii umezi visele spulberate si sa traiasca doar ca umbre a tot ceea ce puteau sa fie. Eu, desi nu de putine ori am permis altora sa-mi calce in picioare visele, ba chiar le-am dat si eu o mana de ajutor, eu totusi nu renunt. Chiar  daca voi mai face asta de 5, 10, 100 de ori, nu conteaza, o iau mereu de la inceput, chiar daca pierd ani in care nu fac altceva decat sa o dau in bara ( din punctul de vedere al altora), pentru mine sunt ani in care am incercat sa fiu cine sunt cu adevarat si sa fac ceea ce imi place, refuzand sa urmez turma de frica ca voi fi vazuta drept oaia neagra.
Deci...la treaba cu mine.
Tu ce mai astepti?





© 2012 (satmaya) All Rights Reserved

Zarnesti

© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

De la arta literara am trecut la...arta culinara

Mai ca jurasem ca eu n-am sa gatesc vreodata, ca nu-i de mine. Ca e o risipire de intelect sa imi pierd timpul cu asemenea treburi casnice si banale. Ziceam mereu ca eu cand ma voi marita am sa-mi iau barbat care sa se priceapa la gatit. Si cum cam toti pretendentii chiar erau mai priceputi decat mine la gatit, nu mai aveam nici un dubiu ca eu si cratitele nu ne vom prea intersecta.
Si totusi....uite ca in 2 luni, Silvana cea nepriceputa  a-nceput sa-si intre-n mana.  De nevoie, de rusine sau de ce-o mai fi, am pus mana pe oale si-am inceput sa experimentez.
Ce-a iesit?
Grozav n-are cum sa fie ceva facut pentru prima oara si fara sa tin cont de vreo reteta. Incapatanarea se vede si aici. Nu-mi pasa ce zice reteta, cum se face, ce se pune. Eu mereu fac numai cum mi se pare mie mai potrivit.
Daca nu grozava, bunicica tot imi e mancarea.. Si cand nu iese buna, macar e aratoasa. Si mai ales o fac cu drag. E ca o joaca. Un exercitiu de imaginatie.

Cam atat am avut de zis. Las pozele sa vorbeasca

Tort Schwartzwalder

Cappuccino a la Silvana

Salata de surimi

Macaroane la cuptor(cu ou si branza)

Raffaello

FruityccinoSS(inventia mea) :)

Fasole

Pizza Valentine (cu ton) reteta proprie :)

Inghetata S&S :)

© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

De ce nu merg relatiile?

De ce o relatie initial fericita devine una generatoare de tensiune? De ce doi oameni care se iubesc ajung sa nu se mai inteleaga, sa nu se mai suporte si sa se poarte de parca ar fi dusmani. De ce doi oameni ce se-ntelegeau perfect au ajuns sa vorbeasca limbi diferite?

Cauzele sunt nenumarate.
Dar una extrem de importanta e SCHIMBUL.
Ce schimb?
Schimbul ce sta la baza oricarei relatii. Pentru ca dincolo de dimensiunea romantica a relatiilor, dincolo de vise, sperante, sentimente, mai exista si o dimensiune realista si anume nevoile.

Oricat de visatori am fi, cat de idilic am vedea dragostea, nu avem cum sa ignoram nevoile. Orice relatie se cladeste pe satisfacerea unor nevoi.  Pe un schimb ce nu trebuie vazut ca o chestiune ce tine de latura materialista sau superficiala a vietii. Alegem un partener care ne satisface nevoile si pe ale carui nevoi suntem de asemenea stare sa le satisfacem. Unul are nevoie de incurajari, de cineva care sa-i creasca stima de sine, altul poate are nevoie de afectiune.

Dar ce se intampla cand unul pierde din vedere "intelegerea" initiala? Cand primeste dar uita sa mai dea din diverse motive. Lipsa de timp(oare??), comoditate, relaxare( crezand ca relatie merge si fara sa faca el ceva).
Orice relatie incepe sa scartaie cand schimbul nu mai e reciproc. E ceea ce ii reprosam celuilalt spunand: "nu
.mai esti ca la inceput". Si in felul acesta, din cauza ca unul din parteneri nu mai primeste ceea ce ii este necesar, lucrul pentru care a intrat in aceasta relatie, evident, incep certurile. Din tot felul de motive banale.
In general, din iubire, partenerul nemultumit ca nu-i sunt satisfacute nevoile accepta situatia asa cum e. Are rabdare. Spera ca celalalt va deschide ochii si-si va vedea greseala. Dar asta nu se intampla de cele mai multe ori. Sau chiar daca celalalt e constient ca ceva nu face bine, asta-i tot. Nu misca nici un deget sa schimbe ceva, dimpotriva, tot mai rau se poarta.

Si oricat ai tine la cel de langa tine, oricat de bun, tolerant, rabdator ai fi, toate au o limita. Esti om. Ceea ce inseamna ca ai nevoi. Si e absolut normal si chiar necesar ca anumite nevoi sa-ti fie satisfacute de partenerul de cuplu. Ce alte  optiuni ai? Sa te duci la altul/alta ? Sa-ti satisfaci singur toate nevoile? Serios??Cum? Te imbratisezi, te pupi singur, vorbesti singur etc...?

E penibil.
E chiar injositor la un moment dat sa stii ca nu te poti baza pe celalalt sa iti satisfaca nici cele mai simple nevoi care nu cer nici mult timp, nici un efort prea mare.
Si asa incepi sa iti pierzi rabdarea.
Sa te intrebi cum poti fi atat de fraier sa dai fara sa primesti.
Si te intrebi: oare asta inseamna sa iubesti, asa e orice relatie?
Dar oare il mai iubeste?
Oare el ma mai iubeste de se poarta asa?
Incepi sa te indoiesti de celalalt. Sa nu mai fi sigur ca ai facut alegerea potrivita.

Il iubesti, vrei as ramaneti impreuna, chiar daca te raneste si ai vrea sa fugi cat mai departe, totusi ramai. Pentru ca vrei sa ramai. Sa va intelegeti, sa va rezolvati problemele. Nu vrei sa renunti la primul obstacol.
Dar degeaba vrei tu. O relatie are nevoie de doi oameni care  sa lucreze la ea. Ca deasta se si cheama relatie, cuplu. Daca nu, ramaneai singur.

Cautand solutii iti trece prin cap ca poate, daca el nu e in stare sa dea mai mult, ar trebui sa dai tu mai putin. Si-atunci incepi sa reduci toate lucrurile marunte pe care le faci pentru celalalt. Initial se va simti usurat. Nefacand tu prea multe pentru el, nu se mai simte presat sa faca si el ceva. Dispare frustrare lui ca nu poate sa faca la fel de multe ca tine. Acum se simte la egalitate si se simte multumit ca nu-i mai reprosezi nimic.
Dar e numai o amagire. Pentru ca la un moment dat se va satura de asta, ii vor lipsi acele lucruri pe care le faceai pentru el. Va avea nevoie de ele, dar tu nu ii vei mai sta la dispozitie pentru ca asa ti-a cerut, sa faci mai putin. Poate ca intr-o zi se va crea contextul potrivit pentru ca el sa iti satisfaca nevoile. Si evident ca va astepta la fel din partea ta. Si va fi dezamagit ca tu nu-i raspunzi la gesturile pe care le face pentru tine.
Asa va incepe sa fie el cel nemultumit. Te va acuza ca nu faci destule in comparatie cu ce face el pentru tine. Pentru ca a uitat ca e vina lui ca s-a ajuns aici. A uitat ca el ti-a cerut sa faci mai putin.
Indiferent ce crede cand iti cere asta, sau ce crezi cand ii accepti propunerea, nu sunteti constienti unde se va ajunge.

Stii unde?

Se va ajunge la punctul in care nu veti mai face nimic unul pentru celalalt si asta va face ca din ceea ce erati initial, suflete-pereche, sa deveniti doi straini. Pentru  ca fiecare zi ce va trece, fiecare gest la care renuntati a-l mai face unul pentru altul, nu va face altceva decat sa va indeparteze. Va grea un spatiu, un gol enorm intre voi doi. Un zid pe care cu greu il veti mai putea sparge pentru a va apropia din nou.
Asa ca e important sa nu lasati sa se ajunga atat de departe.

Ideal ar fi ca( in momentul in care tu, cel nemultumit, te indepartezi de celalalt, ii respecti cererea si reduci din lucrurile pe care le faci pentru el)  el sa regrete ceea ce ti-a cerut, sa fie constient de greseala si dispus sa faca ceva, sa ofere mai multe.
Se intampla asta uneori. Destul de des. Sunt unii pentru care sa adopti o atitudine similara cu a lor e destul ca se redreseze.

Dar mai sunt si unii care isi recunosc vina dar nu fac nimic. Se complac in orice situatie ar fi. Nu vor sa pleci, dar nici nu fac nimic sa te opreasca. Se resemneaza cu un "asta e" . Si-apoi se considera niste victime ale destinului cand de fapt nu sunt decat victime ale propriei pasivitati. Eventual, se trezesc si acestia la realitate la un moment dat, dar fara folos, ca mereu e prea tarziu. Timpul e neindurator, nu sta in loc pentru nimeni.
Asa ca nu functioneaza mereu varianta asta. Sa reduci din lucrurile pe care le faci pentru celalalt nu e o solutie. Poate pe el il va ajuta putin, temporar, reducandu-i frustrarea si sentimentul de inferioritate. Dar tu? Doar pentru ca acum tu faci mai putine pentru celalalt, nu inseamna ca nici tu nu mai ai nevoie ca el sa faca ceva pentru tine. Nevoile tale nu dispar odata cu gesturile pe care obisnuiai sa le faci pentru el. Asa ca degeaba se va simti partenerul mai bine daca nemultumirile tale tot acolo vor fi.

Deci nu, nu si iarasi nu. Nu e asta solutia. Sau mai bine zis, e o solutie dar care e cel mult posibila, nicidecum probabil. E o solutie care nu garanteaza nimic si mai ales e o solutie periculoasa. Pentru ca poate sa inrautateasca lucrurile mai rau decat s-a intamplat deja. Pentru ca va genera la un moment dat intrebarea care nu e deloc egoista: "Mie la ce imi foloseste sa fiu in relatia asta?" .  Ce mai ramane in momentul in care voi renunti sa faceti tot felul de gesturi unul pentru altul(gesturi care in fond nu sunt altceva  decat dovezi  ale sentimentelor pe care le aveti unul pentru altul) . Ajungi sa realizezi ca tot ceea ce iti aduce relatia in care esti e compania. Asta inseamna oare o relatie, sentiment? Daca asta ar fi fost tot ce iti doreai sau de care aveai nevoie, nu ai fi intrat de la bun inceput intr-o relatie. Daca vrei sa ai mereu companie ramai acasa cu parintii. Stai cu bunicii. Cu un amic. Pentru companie e mai folositor un animal de casa.

Daca vrei sa nu gresesti, sa nu dai cu batul in balta, sa pierzi ceva de care poate ai nevoie indiferent ca esti sau nu constient/de acord cu asta, ceva ce iti face bine, atunci trebuie sa nu uiti de unde ai plecat. Sa iti amintesti motivele pentru care ai intrat in aceasta relatie, cu ce asteptari, ce scopuri. Ce vroiai sa obtii? Ai obtinut ceva din tot ce ti-ai propus? Si daca raspunsul e nu, ai mare grija. E atat de simplu sa-l acuzi pe celalalt ca " nu esti cum credeam" din cauza ca relatia nu ti-a adus ce urmareai. Cand de fapt e vina ta ca ai asteptat sa vina totul pe tava. E vina ta ca nu ai avut timp sa fi ajutat/ascultat/inteles/invatat.

Problema nu e niciodata la celalalt. Propriile tale nemultumiri, complexe, frustrari te determina sa arunci vina pe celalalt. E mai comod asa. Dar daca vrei o solutie mai sigura ceea ce trebuie sa faci e sa iti rezolvi propriile nemultumiri. Daca tu te simti incapabil sa faci ceea ce ti se cere, nu ai dreptul sa-i ceri celuilalt sa fac si el mai putin, ca sa te simti tu mai bine, pe picior de egalitate. Solutia e sa pui tu osul la munca sa poti oferi celuilalt ceea ce are nevoie




© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

Walkiriile, de Paulo Coelho

Daca Invingatorul este intotdeauna singur m-a dezamagit, fiind atat de nepotrivita stilului cu care m-am obisnuit la Coelho, nu la  fel a fost si cu Walkiriile. Multi au criticat aceasta carte, au spus ca e plictisitoare. Intr-adevar e lipsita de dinamism in comparatie cu celalalte romane scrise de Paulo, dar asta nu-i diminueaza cu nimic valoarea.

Nu stiu ce apreciaza altii la o carte, sau din ce motivez citesc, dar e clar ca pentru mine lectura are un scop diferit, avand  in vedere ca pot considera ca fiind grozava o carte ignorata de multi, sau un autor considerat comercial.

N-am cum sa nu ma revolt, sa nu sar in apararea lui Coelho. Ma simt oarecum datoare sa o fac, avand in vedere influenta pe care a avut-o asupra mea.

Daca ma gandesc bine majoritatea oamenilor citesc urmarind nimic mai mult decat relaxarea, in timp ce eu caut in lectura cunoasterea. Altii au in vedere semnificatiile evidente ale unor fraze, in timp ce eu mereu caut intelesurile ascunse. Misterele dezvaluite printre randuri.

Poate ca luata ca intreg, Walkiriile nu ar fi o carte prea grozava. Dar oare asta conteaza? Ce mai conteaza 195 de pagini plictisitoare, daca 5 au fost interesante, daca doua-trei idei te-au socat facandu-te sa reflectezi la propria viata. Daca doua-trei idei au schimbat ceva in tine. O carte nu trebuie apreciata neaparat pentru valoarea ei  ca intreg. Eu apreciez o carte numai si numai dupa felul in care ma influenteaza, dupa schimbarile pe care le declanseaza in viata mea.

Pentru asta citesc cu placere tot ce a scris Coelho. Din acest motiv mi-a placut enorm de mult si Walkiriile.

O carte care m-a facut sa plang  descoperindu-mi greselile din trecut, sa imi schimb atitudinea fata de propria persoana, e una pentru care nu pot sa am decat cuvinte de lauda.

Walkiriile, la fel ca orice carte scrisa de Coelho, e o carte care te face sa evoluezi, sa te intelgi mai bine pe tine, dar si pe ceilalti. Dar asta numai daca ai rabdarea sa diseci sensul fiecarei fraze.  Numai avand rabdare si acordand atentie detalilor poti fi rasplatit cu indicii pentru a-ti gasi drumul. Iar cine stie sa vada semnele cu siguranta va aprecia cartile lui Coelho.

Vorbind cu cineva despre Coelho, ii spuneam ca imi place pentru ca mereu gasesc in  cartile lui raspunsuri la dilemele mele. La fel s-a intamplat si cu Walkiriile. Nu cred sa fi fost doar o coincidenta ca am citit-o intr-un moment atat de potrivit. Mi-a picat in mana exact cand aveam  mai mare nevoie de incurajare si cand era momentul potrivit sa fac pace cu mine, sa ma impac cu trecutul si sa ies din tiparele negative in care ma simteam prinsa ca intr-o capcana.

Din Walkiriile am invatat ca noi oamenii ne lasam prinsi in trecut exact ca elefantii din poveste. Doar pentru ca am esuat in trecut nu mai incercam, desi poate aveam acum forta necesara. Ne purtam de parca am fi prinsi in lanturi ce ne limiteaza, cand de fapt ele nu mai exista, cel mult au ramas semnele ranilor provocate de lanturile in care am fost tinuti.:

 "Si-a amintit ca odata un imblanzitor i-a povestit cum reuseau sa tina elefantii inchisi. Animalele, cand erau pui, erau legate cu lanturi de cate o buturuga. Incercau sa scape, dar nu puteau, toata tineretea lor tot incercau, dar buturuga era mai tare ca ei.

Si atunci se obisnuiau cu captivitatea. Si cand ajungeau mari si puternici  era de ajuns ca imblanzitorul sa le lege un lant de picior si sa-l lege de orice- chiar si de o bucatica de lemn- nu mai indrazneau sa fuga. Erau prinsi de trecutul lor." (pag. 165)

Am invatat ca a ti se indeplini toate dorintele nu e intotdeauna cel mai de dorit fapt:

"Cand Dumnezeu vrea sa-i ia cuiva mintile, ii indeplineste toate dorintele."

Am descoperit motivul pentru care mereu distrugem lucrurile si oamenii la care tinem.

Am invatat despre pactul pe care l-am facut cu trecutul si cat de mult influenteaza acesta prezentul.

Am invatat ca trebuie sa imi fiu prieten, nu dusman, nu judecator sau calau. Am inteles ca oricine are dreptul la fericire indiferent ca e bun sau rau.: 

"Cu Tine vorbesc razboinicii vinovatiei

Aceia care au folosit totdeauna cele mai bune arme pe  care le aveau la indemana impotriva lor insisi.

Cei care se cred nedemni de binecuvantari. Cei care cred ca nu au fost facuti pentru fericire. Cei care se simt mai rai decat altii.

Cu tine vorbesc cei care au ajuns la portile libertatii, au privit paradisul si si-au spus:<< Nu trebuie sa intram; nu meritam.>>

Cu tine vorbesc aceia care s-au judecat si s-au condamnat pe ei insisi."

Mi-a placut pasajul de la pagina 133, despre Maria Egipteanca. M-a pus pe ganduri in ceea ce priveste proverbul "scopul scuza mijloacele" in care incep sa cred tot mai mult, pentru ca uneori poti face un bine doar facand ceva "rau".

La fel de mult mi-a placut ceea ce a scris despre cum ne stabilim tot felul de ritualuri care nu sunt altceva decat rutina, si cum devenim sclavi ai acestor ritualuri, nemaiputand face nimic spontan de teama unui esec. Aceste ritualuri, spune Coelho, in momentul  in care ne lasam controlati de ele, nu fac altceva decat sa ne  opreasca din a evolua.

Cateva citate: 

"Unele lucruri sunt atat de importante, incat omul trebuie sa le descopere singur."

"Omul distruge ce iubeste mai mult."

"Din clipa in care vei pune piciorul afara, spuse Walkiria, jura, pe arhangelul Mihail, ca niciodata-dar NICIODATA- n-o sa mai ridici mana impotriva propriei tale persoane."

"Ani de zile crezuse in mana implacabila a lui Dumnezeu, in pedeapsa Lui. Numai ca propria lui mana, nu cea a lui Dumnezeu, era aceea care provocase numai distrugeri. Niciodata, cate zile va mai avea, nu va mai face asa ceva.

-Rup pactul, spuse catre tenebrele minei si catre lumina desertului. Dumnezeu are dreptul sa ma nimiceasca. Eu n-am acest drept."

"Ca focul dragostei sa arda in inimile noastre

Ca focul schimbarii sa arda in gesturile noastre

Ca focul purificarii sa arda vinovatiile noastre

Ca focul dreptatii sa ne calauzeasca pasii

Ca focul intelepciunii sa ne lumineze calea"

“Omul uita de unde vine; natura, niciodata.”

“parca mi-a crescut sufletul… Mai inainte priveam in departare si totul era chiar departe, intelegi? Se vedea ca nu face parte din lumea mea. Fiindca intotdeauna priveam langa mine, in lucrurile care ma inconjurau. Pana acum doua zile, cand am inceput sa ma obisnuiesc sa privesc in zare. Atunci mi-am dat seama ca in afara de mese, scaune, obiecte, lumea mea cuprindea si munti, nori, cer. Iar sufletul – sufletul meu pare ca-mi foloseste ochii ca sa atinga lucrurile astea! Parca mi-a crescut sufletul.”

“Numai ca la inceput ei (ingerii) se arata asa cum o fac toata viata : prin altii”.

„Destabilizare. In mod obisnuit doua persoane stau de vorba la o distanta de aproximativ un brat. Cand una dintre ele se apropie mai mult, rationamentul celeilalte se vede dezorientat, vrea sa inteleaga ce se intampla.”

“Nu suntem singuri. Lumea se transforma, iar noi suntem o parte din aceasta transformare. Ingerii ne calauzesc si ne apara. In ciuda tuturor nedreptatilor, in ciuda faptului ca ni se intampla lucruri pe care nu le meritam, in ciuda faptului ca ne simtim incapabili sa schimbam ce este gresit la oameni si in lume, in ciuda stralucitelor argumente ale Marelui Inchizitor – Dragostea este mai puternica si ne va ajuta sa crestem. Si doar atunci vom fi in stare sa intelegem stelele, ingerii, miracolele”.

© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

What matters most

26 January.Three weeks ago. My birthyday.
It used to be a big deal a few years ago. A birthday party was a must. A few best friends were always there for me. My relatives too. Many presents. I liked my birthday. It mattered alot for me. I always felt important that day. My birthday was something i always waited forward to....something I planned a few moths before it happend.
Until one day. One day that made me hate my birthday. That made my depressed every years when my birthday was near. One day, one birthday that made me hate all  my birthdays.
So the last 5 birthdays were awful, I was always sad, crying, never content.
I was so so scared that this birthday would be the same, even if this time I had my boyfriend by my side wich was a huge difference.
This time I had no birthday party, no fun with the girls in a club. No special guests, just me and my boyfriend. Not even my family. No presents from many people like I used to. This time my birthday was just like any other day. Nothing special. Just woke up in the morning, made him coffe, cleaning a little, reading, watching movies and that's all.
Normally I should've been really, really dissapointed. Surprisingly, I wasn't at all. Why? Because I did'n care about none of the things that I used to. Party? I can do it anytime. Gifts? It doesn't have to be my birthday to get presents. So, what else?
I mean., why do people actually celebrate their birthday? Is passing time something that worths celebrating? Something you're happy about? Probably you'd say yes, it worths celebrating, beeing happy about the fact that you lived one more year or something like that.
Well...i'm not celebrating time's passing because for me time has no meaning. I don't care for how long I'll live, I only care about how will I live. It matters the quality of my life, not the quantity.
But...you know what matters this time on my birthday? That for the first time I was in peace, relaxed, content. Because I knew this time I'm on the right path. This time I've got all the means to make all my dreams come true.
And like I sad, normally I'd be upset that my family hasn't given me any gift likwe they used to and I was tempted to say that they don't care about me. But you know...so what? In exchange, I've got the best present from someone else.  Actually the two best present. Myu boyfriend's presence and the promise I made myself.
I made a promise that I'm going to love myself as much as I love others, respect myself, invest time and effort in myself and stop blaming me for every mistake. And especially, stop punishing myself, because that's something that only God has the right to do, he's the only one in power to judge us, not others, not ourselves. I should also stop thinking I don't deserve happiness and forgiveness.

That's what I think our birthdays should be for.
Not partys, gifts, food, drinks.
It's should be a break. Birtday break. We should take time to think. To analyze. To put things in balance. To put in order our life.To make peace with ourselves. To think about our dreams.
Our birthday is the day when firstly we should be the one to pay attention to our need. We should make ourselves happy instead of waiting for somebody else to do it.
Your birthday should be about you, between you and yourself. That's why it is called your birthday, not ours. It is all about you inner self.











© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

Faithful or not?

Are you faithful now? Have you ever cheated?
I don't believe in fidelity but I am faithful.
I don't believe in it because it's not always a matter of choice. It's a human instinct, or I should say it's the animal instinct in us that makes us cheat. It's a need.
But...
We can choose to control our instinct, to refuse being lead by it.
But most of the people are impulsive and can't do that. They feel a need and then they go satisfy it without thinking about the consequences.
I used to cheat because I was afraid. Because when I'm afaraid of being hurt, of being cheated by my mate, that's the first thing I think about. To cheat on him. Because if I cheat first, when he will hurt me, the pain will be easier to endure. I will be able to move on faster. It's like rejecting before being rejected. I hurt the other before he get the chance to hurt me.
Or...I cheat because the one I'm with doesn't give me the attention and affection I need. And these two are primary needs for me. So if he doesn't fulfill them, I must get them from sombody else.

Stupid reasons, right?
I thought so. That's why I stopped.
It's so immature to cheat, it's a lack of respect for my boyfriend. I mean...how can I live with someone I don't respect?
It's also disrespectful for me.

I don't no, but ....I have some morals, some life principles I try to stick with, and cheating doesn't work along with them.

Yeeh, temptation is everywhere but...I don't feel so tempted anymore. I was in the begining, I thought that if somehow, one day I'll end up cheating, it would be my right because I'll have reasons to.

But now, surprisingly even for me, I don't think about doing it. I somehow feel disgusted just by picturing myself with somebody else. How could I let another one touching me?

By cheating I wouldn't hurt just the one I'm with, but also myself. Maybe even worst. How could I look to myself in the mirror if I'd do that? Could you? I wouldn't stand myself anymore. I would feel dirty, guilt would haunt me every day...

It's so wrong...

I mean, if you cheat, it's because there's something wrong in your relationship. Go fix it, don't jump on other men.

If you cheat it's because you need something and he doesn't give you that thing. Tell him, talk to him, explain how and why it's important to you.

When you try this for many times and still no change appears, try to satisfy that need on your own. Or in a different way, without cheating. I mean, some people cheat just because they need someone who listens to them. Isn't more easy and less damaging to talk to a friend, or go to a therapist?

If nothing works you should consider living without that need. Can you? Ask yourself if he is worthy of the price, is your relationship great in all the other ways, so that you can ignore that one thing wich sucks?

Of course, sometimes you have no other choice but to change the partner. He may not be the right one. If he'd be that special one, no matter how hard it would be, you'll accept him the way he is, even if he doesn't satisfy all your needs. If he'd be the right one you wouldn't jump on another man every time he's not doing what you want.

And one more thing...many times you're the problem. Stop blaming him. You might be too demanding. You might overreact. You might ask him the impossible.





© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

Fă o schimbare importantă în viaţa ta: Nu te mai plânge!

Eşti şi tu o astfel de persoană? Sau e cineva în familia ta, în cercul tău de prieteni care se plânge mereu? Cum reacţionează alţii când te plângi? Cum te plângi tu?

De ce unii se plâng mereu?

• E probabil o atitudine care începe din copilărie şi pe care o cărăm şi în viaţa de adult. E posibil ca din cauza lipsei de atenţie din partea celorlalţi, cei care se plâng nu au învăţat să se iubească, aşa că nu sunt capabili de nimic singuri, trebuie mereu să se plângă pentru a obţine de la alţii lucrurile care lor le lipsesc.

• Oamenii care se plâng sunt în general oameni care nu s-au maturizat. Din punct de vedere emoţional au rămas la stadiul de copii. Nu au învăţat să îşi satisfacă singuri nevoile. Să se plângă e metoda de care se folosesc pentru a obţine ceea ce îşi doresc. Astfel a se plânge devine mai mult decât exprimarea unei nemulţumiri. Devine o formă de control. Aceşti oameni îi fac pe ceilalţi să se simtă vinovaţi sau să le fie milă de ei şi să le ofere atenţie. Sunt incapabili de a-şi împlini singuri dorinţele aşa că-i trag pe alţii de mânecă să-i bage în seamă.

• Ca să fie salvaţi. Vor să le apară celorlalţi în ipostaza de victimă a destinului pentru a face alţii pentru ei ce nu sunt în stare să facă singuri.

• Pentru că unii sunt nefericiţi şi singura modalitate prin care ştiu să facă faţă nefericirii lor e aceea de a se plânge.

• Pentru că îi sustrage din faţa responsabilităţilor. Pe toţi ne sperie ideea de responsabilitate. De ce am face ceva ce ne sperie sau e dificil, când e mult mai simplu să ne plângem, să găsim tot felul de scuze penibile pentru a nu face acel lucru. Ce simplu e să ai o listă lungă de scuze ca să nu faci o mulţime de lucruri din comoditate, de frică. Aceste scuze absurde pe care le oferă celor care îi întreabă de ce nu şi-au atins ţelurile, nu sunt decât nişte impedimente minore pe care de cele mai multe ori ei le-au făcut să apară. E mai simplu să stai liniştit în zona de confort şi să te plângi că nu poţi mai mult, dând vina pe circumstanţe. Fără să îţi dai seama în felul acesta îţi concentrezi toată energia pe acele lucruri care nu îţi plac şi nu mai rămâne nimic pentru a fi în stare să le schimbi. Rămâi pur şi simplu blocat în acea zonă, în acel tipar caracterizat de circumstanţe nefavorabile.

Read more: Fă o schimbare importantă în viaţa ta: Nu te mai plânge! | Motivonti 
Under Creative Commons License: Attribution Non-Commercial


2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

Interpretarea unui vis

Pentru mine visele sunt foarte importante, de aceea mereu incerc sa le interpretez. Cand nu reusesc sa fac acest lucru singura recurg la site-urile de interpretare de vise sau la carti.

Noaptea trecuta le visasem pe Miki si Kitty, doua pisici pe care le-am avut acum cativa ani si a caror pierdere m-a facut sa sufar enorm. Chiar si acum dupa mai mult de 5 ani inca imi dau lacrimile cand ma gandeesc la ele.  Atat de atasata am fost de cele doua pisici. Si n-am sa imi iert niciodata faptul ca am fost de acord sa le dam. Si nici pe cei care au spus ca le iau si de fapt le-au aruncat in camp, nu am sa-i iert niciodata pt asta. Ma simt de parca mi-as fi abandonat propriul copil.
Dar sa  trecem la vis.
Nu stiu cum dar aparusera Miki si Kitty. Cineva din camera zicea ca de fapt  ramasera blocate in apartamentul unei vecine iar acum, dupa cativa ani , fiind sparte niste ziduri au fost si ele eliberate si s-au intors acasa. Si spre bucuria mea, ambele au venit direct la mine ca si cum ar fi stiut  ca eu le-am dus cel mai mult dorul.. Eram atat de fericita in vis ca s-au intors acasa...
Si-apoi, nu stiu de unde, din senin au aparut multi pisoi mici si dragalasi, cenusii la fel ca si Kitty si toti au navalit pe mine gadilandu-ma sau muscandu-ma de deget, mieunand.
A fost un vis care mi-a dat o stare de bine.
Si totusi, in loc sa il interpretez eu direct, am cautat mai intai pe internet ce inseamna cand visezi pisici. Si pe toate site-urile pe care am intrat, se spunea ca nu-i de bine, ca e semn rau sa visezi pisici. Ca ar insemna ceva de genul : ca cineva in care ai avut incredere te dezamageste, oameni fatarnici,  evenimente neplacute, pierderi, deziluzii, nenoroc, gelozie, partener care inseala sau e pe cale sa insele.

Cum sa nu ma enervez cand vad astfel de interpretari. Si-asa sunt suspicioasa din fire, prea analizez si interpretez, ma tem,  nu am incredere in mine, in altii si ma las afectata de orice fleac. Asta mai lipsea acum, un vis care sa fie prevestitor de lucruri rele.

Si m-a facut sa imi pun intrebari, sa ma indoiesc de asa-zisele semnificatii negative. M-am hotarat ca cel mai bine e sa imi interpretez singura visul pe baza experientelor mele si a importantei pe care o are ceea ce am visat.

Pisicile evident semnifica ceva ce am pierdut. O pierdere care m-a afectat. Iar faptul ca in vis pisicile s-au intors, simbolizeaza recuperarea acelor lucruri pe  care le-am pierdut in realitate.  Si daca tot vorbeam(scriam) ieri despre  identitatea pierduta si pe care trebuie sa o recuperez pentru a fi fericita iar, e clar ca  pisicile din vis trebuie sa aiba legatura cu asta. Cat despre restul pisoilor, probabil e "bonusul" ce vine odata cu recuperarea identitatii, lucrurile pe care le voi obtine odata ce voi fi eu insami.

Concluzia ar fi ca daca esti ca mine, o persoana pentru care visele sunt importante, e de preferat sa le interpretezi singur in  functie de ce iti spune instinctul. Nu uita ca visele iti sunt o unealta de folos in rezolvarea problemelor, nu trebuie decat sa le descifrezi cu grija.



Si-© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

Identity lost

Sometimes you have everything you want. You're with  the one you love, everthing's right so you should be happy. And you are. For a while. Because soon you feel like something is wrong. You feel sad. Maybe even depressed. You become unhappy and you have no idea why. I mean, nothing has changed in your life but your mood has.

 Why, why, why, you ask yourself  and cry every day .If you know what makes you unhappy, you can at least try to change it. But if you don't know the reason behind your mood there's nothing you can do about it. And you feel lost.
\
Well...I was there, or should I say I'm in the same situation. right now. It took me some time to  see where the problem was.
And it's actually a very common issue for couples. But most of them never realise what a huge mistake they're making.
You know why, especially women become unhappy in their relationship? Because they lose their identity.
How?When?
Well, it's something you don't even realise when it's happening. You become a prisoner of love. It's great when two become one. It's magic. But it can also be hell for the one who give up on his/her identity to becom like the other.(like eating the same food as your mate  even though you don't like it, listening the same music, watching the same kind of movies, having the same hobbies...what the hell, aree you trying to become a copy of him or what? It's a big mistake to think that lovers should have everything in common, or do everything together).
Some women  do it voluntary or because they have no choice. Some,like me,  tend to lose control on their identity around people.
Why? Because we adapt. It's not a matter of choice. It's something that happens naturally and without our will. We just adapt ourselves to the one we're with. We don't realise that sometimes this is a bad thing.
Just think about it. How much you've changed since you're with your partner. Moving with him you change even more. How many things wich were habits for you, you stopped doing?
I'm in the same situation. I was afraid in the begining, doubting my feelings or blaming him for my lack of happiness in the last few days. But one day, suddenly I discovered that it's all about me. My fault. Or my duty to do something about it. I realised I'm unhappy just because I've changed to much, changed all my priorities, leaving on the last place all the things I like, that makes me who I am.  So I'm not myself anymore. How can I be  happy in this situation? And why should I blame him or our realationship for this? He never asked me to change, to give up on something. So I'm unhappy and it's my fault. I'm guilty because I forgot who I am. I stoped doing the things that defines me.

How many of you did the same thing? I'm talking about women especially because they're more tempted to change and forget their needs and pleasures. And they wonder why they're not happy anymore. They put the blame on  their man, accusing him that he does nothing for them.
I wonder, when are we going to realise that happiness is not something that other scan offer us. We make it or not.

It happens in relationships but also in life in general.  When we become unhappy and find no reason, we should start questioning our identity because there's a great chance that we might have lost it. Not being who we are we are not satisfied so we are unhappy.

What can you do about it?
Find those things that you like, enjoy doing, that makes you happy, that shapes who you are. And then start doing them. And you'll  become happier with each day.  It's not so hard to be happy. Just be who you are, do the things you like, keep your identity no matter where or with whom you are.
Small things like writing, reading, walking, having healthy habits, socialising - where those that made me happy. Once I gave up on them I also become unhappy.
There's an obvious conclusion here. That happiness is all about not losing your identity, about being who you really are.







© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved

Influence of food

Have ever asked yourself how is food influencing you every day?
Many people have no idea how much it matters what they eat and how.
First of all, remember that it doesn't matter what it is said you shoul eat and when and how much. It matters to eat in a way thaqat fits your needs. Find out what way of eating, wich food makes you feel good and wich makes you sick.
We all have different types of  bodies so our needs are not the same. Just because most recomend eating 3 meals daily it doesn't matter you should follow that rule in case you discover it doesn't work for you.
I always had trouble with people because of the way I eat. They allways criticised me. For refusing sweets and bread they accused me of being on a diet (as if being on a diet it's a bad thing). For refusing to eat meat they said I'm a spoiled girl. And so on.
Some people I've started to avoid because of their relationship with food. I hate those people that try to make me eat stuff I dislike. Those who try to tempt me, even though they know I try hard sometimes not to give up and eat junks.
Sometimes I forget how huge is food's influence on me and I start eating like those around me. That's why there are days when I wish I'd be alone so that there will be no one next to me to make me eat what he or she is eating.
Sometimes, like now I feel sick and I have no idea why. I feel like doing nothing. I feel sad, depressed and ask myself what thee hell is wrong. Sometimes just a simple thing like food can make me unhappy.
Yes, it might sound strange but my happiness and my mood depends on my eating habits. The more I eat the worst I feel. The less I eat , the happy I am, better I feel. Why? Because food is heavy. Too heavy for me. It makes me move slow, think slow. It blocks my inspiration.
So, what I eat and how much matters a lot for me. It makes me happy or unhappy. So it's important for others to respect my eating habits without laughing, criticising, judging . I f there are days when I eat nothing, It's my problem not theirs. If I prefer eating apples and biscuits most of the time, it's my choice. I only care what makes me feel ok.
Those that don't respect my eating habits should be aware that I probably avoid them. Or I'll be in a bad mood around them. Because eating like other makes me a really moody person, one wich is not a good company.
So...sometimes, when  you're unhappy, the fault might be on the stuff you eat.


© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved