Mananca, roaga-te, iubeste, de Gilbert Elizabeth

Daca mi-a placut sau nu aceasta carte e greu de spus. Initial nu am vrut sa o citesc pe motiv ca e prea comerciala. Apoi din greseala am dat peste cateva pasaje care mi-au atras atentia, in care m-am regasit in intregime, ceea ce m-a determinat sa si cumpar cartea. Ba chiar am renuntat la pantofii pe care planuiam sa ii iau in acea zi pentru a avea bani de carte. Si totusi...mi-a luat vreo doua luni sa o termin. De ce? Nu stiu, poate am vrut sa imi rezervez timp sa diger cu atentie fiecare pagina. Dar si fiindca nu m-a facut curiosa in ciuda faptului ca oarecum mi-a placut. Daca prima parte in special nu mi-a placut deloc, a doua mi s-a parut bunicica, ultima in schimb mi-a placut foarte mult. A fost mai putin previzibila si mi s-a parut extrem de amuzanta. Un adevarat deliciu literar.

O carte care incepe atat de tipic pentru mine, cu  o dorinta in primul paragraf, un "of" inca din al doilea, o prima pagina incarcata cu un munte de autocompatimire dar si saritul dintr-o relatie in alta pe post de terapie  dupa divort, nu avea cum sa nu imi placa. Nu ai cum sa nu simpatizezi cu acest "personaj" feminin care pot spune ca e reprezentativ pentru  multe femei din lume.
Sa spun ca a fost o carte buna, care m-a incantat la nebunie n-as putea. Evident, nici ca a fost proasta. Ceea ce atrage la ea este simplitatea limbajului, sinceritatea confesiunii si faptul ca te poti regasi atat de usor printre randuri fara sa fi neaparat o femeie divortata ce calatoreste in Italia,India si  Indonezia.
Pana acum credeam ca a avea o minte nelinistita e o problema pe care doar eu o am si o urasc. Mi-a placut sa citesc ca si  Liz trecea prin aceeasi situatie:"  Cand ii cer mintii  mele sa stea pe loc, e incredibil cu cataq repeziciune devine (1)  plictisita, (2)  furioasa, (3)  deprimata, (4 ) anxioasa sau (5) toate variantele enumerate.
Ceea ce m-a amuzat teribil e conversatia pe care Liz o are cu mintea sa.( la paginile 147-148). E amuzanta si discutia in sine, dar si faptul ca e inca ceva in care ma regasesc complet  si care credeam ca e doar o ciudatenie de-a mea. Acum vazand ca sunt si altii asemenea, m-am linistit.

O alta idee grozava intalnita in carte e cea despre fericire. Nu demult scriam eu despre fericirea care m-a facut taaare lenesa. Si uite ca acum inalnesc in cartea scrisa de Elizabeth Gilbert aceelasi indemna de a nu ma lasa pe tanjala odata ce am obtinut fericirea: " Fericirea e consecinta propriului efort. Te lupti pentru ea, muncesti pentru ea, insisti, uneori mergi pana la capatul pamantului in cautarea ei.[...]. Iar cand atingi o stare de fericire, nu trebuie niciodata sa lenevesti, sa renunti la a o mentine."

Chiar daca pe alocuri aceasta carte mi s-a parut plictisitoare, in special prima parte, avand in vedere ca nu prea am interese culinare, am dat si peste cateva idei care mi s-au parut absolut geniale si care au facut ca aceasta carte sa merite citita. O astfel de idee ar fi urmatoarea:
"De asta exista ritualurile. Ca oameni, indeplinim ceremonii spirituale  tocmai pentru a ne crea locuri in care sa putem depune cele mai complicate sentimente generate de bucuriile sau traumele prin care trecem , pentru a nu fi nevoiti sa le ducem cu noi tot timpul si sa fim striviti de greutatea lor.Cu totii aveam nevoie de astfel de locuri de pastrare ritualice. Si cred ca daca in cultura din care facem parte lipseste vreunul din ritualurile  de care avem nevoie la un moment dat, oricare dintre noi are dreptul sa-si creeeze propriile lui ceremonii cu ajutorul carora sa treaca peste toate problemele emotionale, inclusiv cu trusa de prim ajutor primita de la vreun instalator poet extrem de generos. Daca investim destula sinceritate in ceremoniile pe care ni le cream singuri, putem fi siguri ca Dumnezeu le va umple cu har. Iata de ce avem nevoie de Dumnezeu."

Un alt concept intalnit in aceasta carte, cu care sunt de acord si pe care ar trebui sa il aiba in vedere oamenii e cel despre legatura dintre sacru si ideea gresita a necesitatii de a renunta la propria individualitate. Multi dintre noi credem ca pentru a atinge o anumita stare, pentru a intra in legatura cu divinitatea e absolut necesar sa renunta la anumite lucruri. La majoritatea lucrurilor materiale, cele care tin de profan. Aceasta renuntare din pacate e mult mai negativa decat cedarea in fata impulsurilor. Odata ce  incepi sa renunti, acest fapt iti creeaza o anumita placere legata de orgoliu, care te duce la dependenta. Astfel incepi sa gasesti in fiecare zi cate un lucru la care sa renunti. Iar aceasta atitudine, in loc sa te duca la vreo stare de nirvana cum crezi tu,  tot ce va genera e o depresie de zile mari. Austeritatea si renuntarea doar de dragul ascetismului nu aduc nici un castig.

Pe langa idei care m-au incantat sau care corespundeau credintelor mele, am intalnit si idei noi, un pic socante. E vorba despre cea de la pagina 283, discutia dintre Liz si Ketut despre rai si iad. Mai multe nu va spun, cititi si voi cartea macar de curiozitate, macar pentru cele cateva concepte extrem de folositoare promovate de cartea  Mananca, roaga-te, iubeste.

La prima vedere cartea e despre lucruri mai banale(pentru unii) sau destul de vehiculate gen mancare, religie, iubire. Adica pare a trata doar niste subiecte la moda. Dar la o analiza mai minutioasa gasim lucruri destul de profunde, sau care sunt tratate pana ce se ajunge la esenta. Mi-a placut mai ales substratul psihologic al acestei carti. De exemplu atunci cand Liz vorbeste despre tendinta ei ( si in general a femeilor) de a vedea intr-un barbat nu doar ceea ce este el in realitate, ci mai degraba potentialul. Ceea ce nu ar fi neaparat un lucru rau, atata timp cat nu am ignora realitatea. Problema e ca femeile sunt prea focusate pe potential asteptand sa fie atins, ceea ce rar se intampla. Si-atunci se trezesc intr-o buna zi ca barbatul de langa ele nu are nici o legatura cu ceea ce isi doreau sau aveau nevoie.

O alta ideea care mi-a placut si m-a pus pe ganduri e cea despre stejar in conceptia budistilor zen: " Ei spun ca stejarul e creat simultan de doua forte. Evident, e vorba de ghinda  din care incepe totul, de samanta in care exista toate promisiunile, tot potentialul arborelui viitor. Oricine poate sa vada asta. Dar sunt putini cei care poate recunoaste cealalta forta- insusi viitorul arbore potential, care isi doreste atat de tare sa existe, incat impinge ghinda spre fiintare si, prin dorul iesirii din spatiul vid, face posibila incoltirea, calauzind evolutia de la stadiul de nimic pana la cel de maturitate. In acest sens, spun budistii zen, stejaurul e cel care creeaza de fapt ghinda din care s-a nascut."

Mai cateva citate:

"Toata durerea si necazurile lumii sunt cauzate de oamenii nefericiti."

"Cateodata sa pierzi echilibrul  din dragoste e dovada ca traiesti perfect echilibrat."

"Nu stiu daca asta inseamna ca sunt o incapatantata care se apara sau una care se autoconserva."

"Cea mai mare piedica pe care a trebuit sa o depasesc a fost, in drumul meu catre aflarea placerii, a fost sentimentul innascut, tipic puritan, de vinovatie. Chiar merit placerea? E si asta o problema tipic americana-incertitudinea legata de castigarea dreptului de a fi fericit?"

"Daca n-am vazut-o venind inseamna ca a fost aici dintotdeauna."

"Cealalta problema pe care o genereaza constantele hoinareli ale mintii e faptul ca ajungi sa nu fii niciodata cu adevarat acolo unde esti. Faci mereu sapaturi in trecut sau cercetezi curios viitorul, dar ti se inatmpla foarte rar sa zabovesti  in prezent."

© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved