Putea fii alta situatie acum,ne puteam iubi,puteam fii impreuna…putea fii totul frumos…dar am gresit ,si eu si ea,am gresit inca din prima zi in care ne-am intalnit,ea a gresit ca a acceptat orice,ca s-a lasat prea usor,ca nu mi-a fost fidela,si asta m-a facut sa imi fac o parere proasta despre ea,iar eu am gresit ca nu am vrut decat sa o folosesc,ca am facut-o prea mult sa astepte…am facut-o prea mult sa sufere,i-am spus prea multe lucruri care au durut-o…am omorat incetul cu incetul iubirea ce mi-o purta…am transformat-o in suferinta..
Astea sunt cuvinte spuse chiar de ea,ea cu gura ei mi-a spus ca nu ma poate iubi..de fapt ca ma mai iubeste putin dar nu vrea sa mai fie cu mine,nu ne putem vedea mai des,e mai bine sa incercam sa ne uitam caci daca ar ramane cu mine ar suferi toata viata,numai privindu-ma si-ar aminti tot raul pe care i l-am facut,ar trai un chin stiind ca traieste alaturi de omul care a facut-o cel mai mult sa sufere…asa ca e mai bine sa ramanem cu relatia in stadiul in care este,ca ea are pretentii acum si ca merita ceva mult mai bun.
Imi zicea cuvinte care ma dureau de data asta pe mine,ca eu nu mai am ce-i oferi,ca sunt doar o amintire acum pentru ea,amintirea unei nopti de vara,o fantasma care apare in fiecare an la aceiasi data…nu mai sunt real pentru ea…ca de fapt nu m-a iubit niciodata pe mine cu adevarat,a iubit imaginea mea,imaginea pe care si-a creat-o despre mine,ca la inceput ma vedea o fiinta perfecta,plina de calitati,ca vedea in mine barbatul visurilor ei,dar ca si-a dat seama treptat,pe masura ce ma cunostea mai bine ca nu sunt decat o iluzie..
Ma durea ce-mi zicea,parca fiecare cuvant al ei era o sulita infipta in inima…imi zicea ca sunt o multime de motive pentru care nu putem fii impreuna,ca totul e impotriva noastra ,intregul univers ,intrega omenire,toti vor sa ne desparta si zic ca nu ne potrivim ,prietenii mei zic ca ea nu ma merita,prietenii ei ca eu nu o merit,poate tocmai faptul ca ne potrivim atat de mult ne desparte,faptul ca suntem in unele privinte aproape identici…asa mi-a zis ea,ca si ea daca era in locul meu mai mult ca sigur ar fii procedat la fel…a spus ca aveam dreptate cand i-am spus ca noi doi nu ne suportam,ca nici macar ea nu se suporta. Asta era adevarul,eu nu ma suportam pe mine,dar nu o suportam nici pe ea,ea nu se suporta pe ea dar nu ma suporta nici pe mine.
Ne uram noi pe noi si ne uram reciproc.Uram faptul ca privindu-ne unul pe altul,fiecare se vedea pe el in celalat,ea zicea ca de cate ori ma priveste isi aduce aminte cum e ea,isi aduce aminte de tot ce-a facut si ca uraste ceea ce vede,vede fiinta cea mai ordinara de pe pamant,cea mai micinoasa,cea mai fatarnica si mai..ca nu erau cuvinte potrivite sa descrie tot ce simtea cand ma privea… Dar cu toate astea ne si iubeam..ciudat,cum poti avea doua sentimente opuse fata de o singura persoana in acelasi timp? Cum poti sa iubesti si sa si urasti pe cineva in acelasi timp?nu-mi pot da seama,la intrebarea asta nu pot gasi raspuns.
Mi-ar fi placut acum sa fiu psiholog,as fii inteles mai multe,as fii inteles-o pe ea,m-as fii inteles pe mine,as fii inteles viata…dar prea tarziu..unele lucruri nu se mai pot recupera,daca nu le faci la timpul lor nu le mai faci niciodata…uneori…e prea tarziu...
Si totusi poate ca avea dreptate cand spunea ca relatia noastra e asemanatoare in unele puncte cu cea dintre Stefan si Ileana din"Noaptea de Sanziene" de Mircea Eliade.Sper doar ca si sfarsitul va fi acelasi, ca desi despartiti acuma de o realitate atat de neinduratoare cu noi, in final ne vom reintalni . Voi fi acel Inger al mortii care o va conduce spre eternitate, spre acel taram mitic atemporal, aspatial, spre acea Asgartha pe care ea mereu o cauta..
© 2009-2010 (satmaya) All Rights Reserved
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu