Viata ca spectacol

Nu cunosc în creația lui Eliade decât două piese de teatru. La drept vorbind, nu le știu decât titlul și tematica. Una îl aduce în scenă pe Brâncuși și Coloana nesfârșită, cealaltă o Ifigenie modernă. Mă frapeaz însă prezența teatrului și a actorilor în romanele și nuvelele lui Eliade. A consacrat oare cineva o teză de doctorat sau un studiu acestei teme?

S-ar putea începe cu o nouă lectură a romanului Nouăsprezece trandafiri: alăturând povestirile în care teatrul este pus în scena, ar apărea îndată fragmentele despre arta actorului, despre teatru, despre experiența somnului; ar apărea în sânul operei lui Eliade, un eseu care ar purta acest titlu imaginar: “Introducere în arta și tehnica dramatică conforme epocii nostre”; sau “Introducere la o dramaturgie posibilă”(este și titlul cărții pe care un personaj din Nouăsprezece trandafiri se pregătește să o publice sub numele lui, cartea nefiind însă a lui- dar a cui ar putea fi? se intreabă  cititorul).

În opera lui Eliade se află ascunsă o carte despre semnificația teatrului. Iar semnificația teatrului este aceea de a revela invizibilul prin spectacol, de a manifesta ascunsul, învăluindu-l în aparență, de a merge spre adevăr pe calea ficțiunii. Teatrul este acel loc în care realitatea și ficțiunea, vizibilul și invizibilul sunt indisociabile. Arta face corp comun cu corpul actorului, artistului, iar ceea ce este reprezentat este la fel de prezent ca și prezența publicului. Dar ce este de fapt această prezență a publicului?Treaz, adormit, pe scenă ești și unul și celălalt. Literalmente eu este altcineva. Teatrul este propriul său dublu. Iar spectatorul însuși, ca într-o oglindă, ca într-un vis, e dublu și totodată transportat. Acest lucru este afirmat chiar de unul din personajele create de Eliade, și anume Ieronim Thanase din nuvela Uniforme de general: Voi apărea pe scenă în rolul fantomei...tot eu voi juca și pe Hamlet. Ne vom afla amândoi pe scenă, Hamlet și fantoma tatălui, adică voi fi eu de două ori și în același timp. 

Cel puțin de la Shakespeare și Calderon de la Barca, scena este metafora lumii, a vieții de aici și a celei de dincolo. Metaforă în act. Este visul demult sensibil văzut de fiecare, nu numai de cel care doarme; el poate fi atins, atins măcar cu ochii. O parabolă a existenței noastre ambigue, incerte, insesizabile. Se poate însă face deosebirea între o artă teatrală în care realul și imaginarul, sau obișnuitul și nebunia se opun, și teatrul în care realul și spiritualul, pământul și locul adevărului dialoghează: abis infernal, purgatoriu, cer. Și desigur teatrul care pune în scenă iluzia-prin iluzia comică-este metafora unui teatru în care potrivit lui Claudel tot ce se întâmplă este parabolă, iar tot ce este, simbol, teatru după chipul și asemănarea vieții, a condiției umane și care, prin intermediul acestei meditații sensibile, prin intermediul dramei ce se joacă, îl invită pe spectator să treacă dincolo de aparențe, de opacități.

În povestirile lui Eliade, teatrul este un loc intermediar între lumea obișnuită și incredibil. El este totodată evocarea operei de scriitor în care cititorul se uită și se regăsește pe sine. Ar trebui să zăbovim mai mult asupra semnificației teatrului, a referințelor la teatru în operă sa. E izbitor să constați că în Încercarea labirintului, pentru a evoca o alta experiență a timpului (experiență accesibilă unui yoghin), Eliade folosește un exemplu familiar tuturor: metamorfoza timpului în teatru. După cum timpul liturgic diferă de timpul profan- acela al cronologiei și al întrebuințării noastre obișnuite a timpului- tot așa, timpul teatral este o ieșire în afară timpului uzual. Și muzica de altfel- cel puțin o anumită muzică, mă gândesc mai ales la Bach- ne face uneori să ieșim din timpul cotidian. Această experiență a făcut-o fiecare dintre noi, de aceea, ea poate să îl facă și pe cel mai profan spirit să înțeleagă timpul sacru, timpul liturgic.

Începând cu romanul  Nouăsprezece trandafiri putem spune că aici tema fundamentală este funcția mitic-catartică a spectacolului ca instrument de inițiere și eliberare, temă variată de Eliade și în povestirile: Uniforme de general, Incognito la Buchenwald, În curte la Dionis. Credo-ul trupei de actori din acest roman este acela că toate întâmplările istorice, dar și cele individuale, sunt manifestări concrete ale sufletului universal în accepția filozofiei lui Hegel, manifestări al căror conținut simbolic poate fi descifrat prin teatru. Revelarea semnificaților simbolice a gesturilor, acțiunilor , pasiunilor și chiar a credințelor noastre, se obține participând la un spectacol dramatic așa cum îl înțelegem noi. Numai după experiența câtorva spectacole de acest fel, spectatorii vor izbuti să descopere semnificațile simbolice, transistorice, ale oricărui eveniment sau incident cotidian. Într-un cuvânt, spectacolul dramatic ar putea deveni, foarte curând, o nouă escatologie, sau o soteriologie, o tehnică a mântuirii .

 

Teatrul ca un simbol cvasimagic și religios poate oferi omului modern posibilități încă nebănuite de a evada din viața cotidiană, profană. Unul din persoanjele acestui roman, pe nume Pandele, este convins să participe la o serie de inițieri mistice, prin intermediul spectacolelor de teatru experimental, ale lui Ieronim Thanase. Pandele acceptă și descoperă o cale de evadare din timpul istoric. Este pus în legătură cu Ieronim Thanase, și astfel, Pandele găsește drumul spre eternitate, trăind experiența spectacolului ca pe un exercițiu de recuperare a evenimentelor uitate. De cele mai multe ori spectacolul exprimă o atitudine donquijotească  (de ucidere a fricii de moarte, prin fixarea în intimitatea morții) sau de neimplicare. Reducând toate dimensiunile timpului la clipa prezentă, spectacolul cuprinde esența lumii sau, cum spune un personaj, adevărul total, adică ceea ce ne este dat să cunoaștem numai după moarte:

”Dragul meu, în  zilele noastre, spectacolul este singura șansă de a cunoaște libertatea absolută și acest lucru se va adeveri și mai mult în viitorul apropiat. Precizez: libertatea absolută, pentru că nu are nimic de-a face cu libertățile de ordin social, economic, sau politic. Pentru unii dintre contemporanii noștri, cu privirile îndreptate nostalgic spre trecut, ceea ce ni se pregătește echivalează cu  unele din infernele evocate de Orwell în 1984 sau alte anticipații de acest fel. Urmașii noștrii dacă nu vor știi să descopere tehnicile de evadare și să utilizeze libertatea absolută care ne este dată în însăși structura condiției noastre de ființe libere deși încarnate, urmașii noștrii se vor considera cu adevărat captivi pe viață într-o temniță fără uși și fără ferestre- și în cele din urmă vor muri. Știu doar că libertatea absolută există și că cel care o cunoaște- sau o primește în dar dispune de posibilități pe care nimeni din noi nu le poate imagina. Știu asta pentru că  m-am convins de mult, pe spinarea mea, că omul, ca și Cosmosul, are mai multe dimensiuni decât cele pe care le-am învățat la școală, aici, în Occident, de trei mii de ani”

Să nu uităm de asemenea să precizăm că în concepția lui Eliade, libertatea este o stare privilegiată a celui care scapă de sub teroarea istoriei, prin moarte sau prin diferite tehnici ale evadării din timpul profan, cum ar fi ritualurile de purificare, spectacolul, izolarea ascetică, meditația. Și cum tot din perspectiva lui, ieșirea din sistem cere inițiere și imaginație, iată deci rolul fundamental pe care îl are spectacolul. Și în nuvela Incognito la Buchenwald teatrul, spectacolul are același rol esențial în viața oamenilor, așa cum, chiar personajele au descoperit-o și acum o mărturisesc: Noi, câțiva, am ajuns mai demult la concluzia că numai prin teatru, adică prin spectacol, am putea izbuti să arătăm că, deși condiționați și îngrădiți din toate părțile, noi, ca și contemporanii noștrii din celelalte țări și continente, nu suntem asemenea șoarecilor prinși în cursă. Dacă așa cum credem noi, numai spectacolul poate arăta că oamenii din zilele noastre nu sunt în situația șoarecilor prinși în cursă, trebuie să precizăm modalitatea libertății de care dispun. Este evident bunăoară, că într-o situație limită, ca la Buchenwald, libertatea nu poate fi decât interioară. Așadar aproape imposibil de verificat de ceilalți din jur. Pe de altă parte, acea libertate interioară absolută nu se dobândește ușor. În fond cucerirea ei este tot atât de diferită pe cât este cucerirea libertății exterioare, bunăoară evadând dintr-o închisoare modernă..”

Nici în Uniforme de general, personajul Ieronim nu se lasă mai prejos în a da definiții legate de spectacol, el afirmând: Pentru mine realitatea este adevărul total, adică ceea ce ne este dat să cunoaștem numai după moarte. Dar arta, și în special teatrul, spectacolul ne revelează acest adevăr în tot ce se întâmplă în jurul nostru, și mai ales în tot ce ne putem imagina că se întâmplă. În fond, teatrul, ca și filozofia, este o pregătire pentru moarte. Cu deosebirea, pentru mine capitală, că spectacolul anticipează revelația morții, pentru că îți arată toate acestea aici pe pământ, în viață de toate zilele.

Dar dincolo de toate aceste afirmații și definiții, dincolo de ceea ce unii iau drept simple fabulații sau doar rezultatul unei imaginații mult prea bogate, e de fapt mult mai mult, e de fapt cartea ascunsă a lui Eliade, care ni se relevă doar prin îmbinarea întregii sale opere. Abia acum am înțeles ceea ce a vrut Mircea Eliade să spună afirmând: că pentru a putea judeca ceea ce am scris, cărțile mele trebuiesc judecate în totalitatea lor. Dacă ele au vreo semnificație, atunci aceasta apare numai în totalitatea operei, din nefericire, eu n-am scris nici o carte care să mă reprezinte în intregime.

E ca în cazul unui puzzle, îl ai în câteva zeci sau sute de bucăți și până nu le pui împreună nu vezi nici o imagine, nu știi ce semnifică, nu au nici un sens, despărțite sunt doar niște bucăți colorate, pe când aranjate împreună într-o anumită ordine îți înfățișează un tablou mirific. Tot așa e și cu cărțile lui Eliade, luate separat sunt doar niște povești frumoase și interesante, abia când le iei pe toate drept una, alcătuind un întreg, abia așa toate acele frânturi de adevăr îți permit experimentarea unei revelații de nebănuit.

Oare să fie întâmplătoare și apariția acestui personaj, Ieronim, în toate aceste opere citate? Sau să fie el chiar un dublu al autorului? Oare nu tocmai prin acest personaj încerca Eliade să ne dezvăluie ceva, nouă, celor  care avem ochii să vedem dincolo de aparențe? Însuși personajul Ieronim își dezvăluie menirea: ”Pentru asta m-am născut, pentru spectacol” și ne spune prin  mesaje de salvare camuflate în simboluri și parabole adevărurile pe care le deține:  ”Eu nu fac altceva, nu pot face altceva decât să vă spun, dar voalate ca într-o oglindă veche, cum a fost oglinda noastră, nu pot face altceva decât să vorbesc, în imagini și parabole, de taina care mi-a fost încredințată. Și nu numai vouă, familiei și prietenilor, ci și celor pe care îi întâlnesc din intâmplare”

Poate că mesajul pe care acest personaj ni-l transimte e acela că Eliade ne dezvăluie ceva, un secret, un adevăr, prin opera sa în întregime și nu trebuie decât să știm să îl descifrăm. Nu întâmplător se repetă acest îndemn de a lua viața ca un spectacol deoarece ”cât timp ne vom putea costuma și vom putea juca suntem salvati”. La ce se referă oare  același personaj când spune:”.a nu-ți fi frică de nimic înseamnă a privi tot ce se petrece în lume ca un spectacol. Asta înseamnă că putem interveni oricând prin imaginație și putem modifica spectacolul așa cum vrem noi.” Nu cumva la liberul arbitru, la faptul că nu e e așa cum cred majoritatea oamenilor, că soarta nu ne e bătută în cuie, ci poate e doar schițată în creion iar noi o putem modifica prin imaginație. În orice caz, ce-ar fi să încercam și noi să trăim viața ca spectacol așa cum suntem îndemnați?

Bibliografie:

·    Eliade, Mircea, In curte la Dionis, Incognito la Buchenwald, editura Tana, Bucuresti, 2005.

·    Idem, In curte la Dionis  , In curte la Dionis, editura Tana, Bucuresti,2005

·   Idem , In curte la Dionis, Uniforme de general, editura Tana, Bucuresti, 2005.

·   Eliade, Mircea, Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet, Incercarea labirintului, editura Humanitas, Bucuresti, 2007

·   Eliade, Mircea, Nouasprezece trandafiri, editura Humanitas, Bucuresti, 2007.

·   Richard Reschika- Introducere in opera lui Mircea Eliade, editura Saeculum I.O., Bucuresti, 2000.